Singură pe munte

 

Am să fac o mărturisire. Nu e deloc o noutate pentru cine mă cunoaște mai bine, dar pentru că în ultima vreme văd că nu mă mai citește doar mama, simt nevoia să clarific. Sunt varză la orientare.

Atât de varză încât acum câțiva ani m-am rătăcit în orașul natal, în drum spre cinematograful aflat la cel mult 1 km de casa mea și la care fusesem de o mie de ori. Varză rău.

Pentru un alergător montan, asta nu e cea mai minunată dintre calități. M-am rătăcit de atâtea ori la concursuri, încât ideea de a fi prima mă sperie – eu după cine aș alerga dacă n-ar fi nimeni în fața mea?

Norocul meu e că la alergări sunt mereu oameni înainte, traseele sunt marcate și mai sunt voluntari care să-mi arate încotro. Dacă nici când sunt relaxată nu reușesc să-mi găsesc calea, darămite când sunt concentrată la alergat și fixat peisaje pe retină.

Plecând de la datele astea, am experimentat în weekend o mică ieșire din zona de confort. Foarte mică. În timpul unui antrenament în Bucegi am rămas singură pe o porțiune de traseu relativ scurtă și a trebuit să mă descurc singură.

Privind în urmă acum, traseul a fost floare la ureche, dar pe moment mi-au trecut multe lucruri prin gând.

În primul rând, a merge singur pe munte nu e pentru oricine, nu pe orice munte și nu pe orice vreme. Asta e clar. Partea bună a fost că vremea a fost perfectă, iar traseul pe care l-am avut de parcurs singură (Piatra Arsă-Babele-Padina) e simplu și bine marcat.

Totuși, asta nu înseamnă că nu am avut emoții. A trebuit să mă concentrez mult mai bine la drum, să-mi iau puncte de reper și am avut o sută de momente în care mă gândeam “oare sunt unde trebuie?”.

Cu ocazia asta am avut și un mini atac de panică atunci când, la capătul unei poteci, am făcut eye contact cu un ditamai dulăul de stână. M-a lătrat și m-a convins să mă întorc înapoi de unde venisem. Speranța mea era că am să mai întâlnesc pe cineva pe traseu cu care să mă întorc, măcar să nu trec singură de câini (erau mai mulți) sau să găsesc o rută ocolitoare.

Altă rută nu era, așa că mi-am luat inima în dinți, o piatră într-o mână și m-am îndreptat cu pas de pisică (oops) spre capătul potecii, unde erau câinii. Noroc că m-am nimerit în același timp cu ciobanul care i-a potolit.

 

• Dar ce sport practicați, domnișoară?
• Alergare…
• Aaaa, păi ați întârziat!
• Da, am cam întârziat…

Am trecut și de hopul ăsta. Bine că n-au fost urși.

 

Mai departe, norocul meu a fost că vedeam cabana Babele, altfel de emoții aș fi apucat-o cine știe pe unde. Sunt aproape sigură că nu m-am întors pe drumul pe care venisem, dar am ajuns unde trebuia.

De la Babele, a urmat iarăși puțină orientare. Indicatorul arăta direcția, traseul spre Hotel Peștera e marcat, dar oare e bine? Ce-i cu grohotișul ăsta? Îl ocolesc prin stânga sau prin dreapta? Oare de ce nu sunt alți turiști pe traseu? Nu cumva pentru că nu ăsta e traseul? Oare ăla care se vede în zare chiar e Hotel Peștera sau e fata morgana wishful thinking să ajung odată la bază?

 

Rookie.

 

Când m-am mai relaxat, însă, mi-am dat seama cât de bine mi-a făcut partea asta. E un traseu pe care nu mai fusesem, dar pe care pot să-l descriu și din vis, n-am să-l uit cât oi trăi.

Apoi, am văzut cum reacționez când sunt singură în preajma unor câini aparent periculoși. M-am cam panicat, semn că cicatricea mea de pe obraz rămasă din copilărie s-a vindecat, dar nu m-a lăsat chiar fără nicio teamă.

Am învățat că orientarea se face calculând totul dinainte, pentru că nu știi când se schimbă vremea și reperele nu mai sunt vizibile.

O altă parte mișto a fost să mă observ din exterior, să râd de nesiguranța mea la fiecare pas, de felul în care scrutam orizontul în căutare de repere și cum după fiecare sută de metri mai verificam odată dacă sunt unde trebuie sau nu.

 

Sigur că asta m-a încetinit, dar m-a făcut mult mai atentă la traseu și mai conștientă la ce e în jur.
Poate că nu a fost cea mai mare realizare a vieții mele, dar cu siguranță mi-a dat ceva mai multă încredere în mine și mult mai multe lecții în câțiva kilometri. De repetat cândva, cu cel puțin trei hărți la mine, ca să mă liniștesc din trei surse când am dubii.