După o vară în care cred că n-am văzut mai mult de 2-3 filme la cinema, atât de slabă mi s-a părut oferta, parcă a venit momentul să compensez. E sezonul filmelor de festival, al premierelor românești și, din ce am apucat să văd până acum, a meritat așteptarea.
Azi îți recomand trei filme pe care, dacă încă nu ți le-a recomandat nimeni până acum, ori stai într-o peșteră, ori trebuie să schimbi grupul cu care ieși.
Două Lozuri
Primul ar fi Două lozuri, regizat de Paul Negoescu. A fost o mare surpriză pentru că nu m-am dus cu cine știe ce așteptări, însă mi-am dat seama că e mai mult decât o comedie cu o poantă bună, inspirată din Caragiale. Trei prieteni, tipologii diferite și bine conturate, câștigă la loto și apoi pornesc într-o misiune de recuperare a biletului pierdut.
Au fost scene absolut fantastice, cu momente de suspans calculate la secundă, jucate la perfecție, care au construit un umor savuros și rar. Nu vă dau spoilere, vă mai spun doar că e diferit de ce ați văzut în ultima vreme, așa cum bine spunea unul dintre actori – e filmul românesc în care nimeni nu mănâncă ciorbă în scene care durează câte 20 de minute. Și, ca un desert la final, pe lângă povestea banilor câștigați și pierduți, avem și deznodământul iubirii care câștigă în cele din urmă.
În primul weekend, Două Lozuri a bătut recordul de bilete vândute și încasări pentru un film românesc.
Toni Erdmann
Toni Erdmann un lungmetraj premiat al regizoarei germane Maren Ade, care a povestit la vizionare că s-a temut că filmul e prea lung, însă nu a vrut să renunțe la nimic. Desclarația ei e descrierea perfectă a mixului de scene care mai de care mai surprinzătoare, dar complementare.
Producătoarea filmului este Ada Solomon, care a lucrat și la Poziția Copilului, un alt film impresionant. Toni Erdmann este filmat aproape în totalitate în România și e povestea unei expate carieriste pe care tatăl său încearcă să o scoată din starea de alienare și stres prin umor. E adevărat că face bine să nu te iei prea în serios, dar personajul tatălui e mai mult decât haios, e exact cum vedem noi nemții excentrici și nebuni.
Chiar dacă e descris drept comedie, cu personajul tatălui ușor dus cu pluta, filmul e despre lucruri ceva mai profunde. Te pune pe gânduri și pe întrebări despre sinceritate, relațiile cu cei dragi și alegeri mai mult sau mai puțin conștiente.
Sieranevada
Sieranevada e ultimul film pe care l-am văzut și nu e de mirare că e propunerea României pentru cel mai bun film într-o limbă străină la premiile Oscar.
Aproape tot scenariul se petrece într-un apartament de bloc unde o familie se adună la parastas. Aici se întâlnesc toate replicile, dezbaterile și certurile pe care mulți dintre noi le-au auzit când se adună tot familionul la masă. Unchiul bețiv pe care nimeni nu l-a invitat, cuplul cu probleme, cuplul tânăr care încă nu și-a scos problemele la suprafață, baba comunistă, mama nu tocmai religioasă, dar strictă în ce privește mersul corect al obiceiurilor, vărul fixist – sunt toți la aceeași masă.
Realizarea e grozavă, actorii joacă roluri autentice și, deși e un film de două ore și jumătate, nu pare lung. Vorba profesorului meu de publicitate din facultate – e lung doar dacă e prost și îți pierde atenția. Din fericire, Cristi Puiu păstrează atenția la maximum, atât de concentrată pe detalii de atmosferă încât apartamentul înghesuit îți dă senzația de claustrofobie pe scaunul de cinema și parcă simți cum miroase a iarnă și a sarmale. Vei pleca cu poftă de mâncare de la cinema, asta e garantat.
Iar finalul, eliberarea prin râs, e cu atât mai prețios cu cât îți amintește că nu schimbă nimic altceva decât starea de tensiune. În rest, totul va rămâne mereu absolut la fel, cu aceleași tipologii, probleme și conversații.
Mai am pe lista de văzut Câini, de Bogdan Mirică, premiat pentru debut la Cannes. Până pe 23 octombrie mai poți merge la Les Films de Cannes a Bucharest, cu mențiunea că biletele sunt cam sold out și ar trebui să verifici cu atenție programul.