Weekendul trecut m-a prins iar în alergare pe traseul de semimaraton de la a doua ediție a Maratonului Montan Rafael. Pe dealurile din Codlea, peisajul și vremea de toamnă au fost un suvenir frumos la final de sezon și o limpezire a plămânilor și gândurilor pentru ce va urma.
Anul trecut, Maratonul Montan Rafael a fost la prima ediție. Țin minte niște fotografii de atunci și, chiar dacă nu am participat, mi-a rămas o sămânță de gând despre el. Apoi, prin martie-aprilie, când am făcut pauza forțată de periostită, am mai primit o recomandare. Chiar kinetoterapeuta care mă ajuta să mă recuperez îmi povestea, în timp ce îmi potrivea curenții pe picior, despre același maraton.
Era destul de greu pentru mine să-mi fac planuri, mai ales în starea în care eram, că nu mai alergasem de vreo lună absolut deloc și simțeam că explodez numai dacă aduce cineva vorba de asta.
Șase luni mai târziu, după ce am zis că MPC “e ultima alergare, promit”, m-am lăsat convinsă să mă înscriu și la Rafael. N-a fost prea greu să mă convingă, recunosc, am cedat cam repede 🙂 Iar ca să fie potrivirea perfectă, m-am întâlnit și cu domnișoara kinetoterapeută acolo.
Welcome to Codlea
Am plecat din București vineri, destul de târziu, iar în Codlea am ajuns după 11 noaptea. Ne-am cazat la un cămin de elevi, am pregătit echipamentul și micul dejun pentru a doua zi și am dat stingerea. Stingerea înseamnă încă 30 min de bârfă și apoi somn.
Din păcate, pentru că încă nu am scăpat de insomniile de sezon, la 4 eram pe telefon. Trei ore și jumătate de somn cu cele 5 de cu o seară înainte fac cam o noapte completă din două încercări. Asta s-a simțit și la alergare, a doua zi, când m-am simțit ca un zombie în prima parte a alergării.
Vremea părea perfectă, răcoroasă, chiar dacă cu vreo 5 minute înainte de start a început să picure. Nu mă deranja deloc, din contră, mă bucuram că nu e cald și că am ocazia să văd ce poate jacheta Bonatti de la Salomon. Nu mai fusesem niciodată aici, dar putea să toarne că găleata. La cât de frumos era colorat peisajul la start, tot aș fi alergat.
Startul s-a dat de la marginea orașului Codlea, spre pădure. Nu eram foarte mulți, probabil că evenimentul încă nu e foarte cunoscut și/sau că unii dintre cei înscriși s-au speriat de prognoza meteo.
În orice caz, aveam chef să alerg, dar fizic mă simțeam cam lipsită de vlagă. Mi-a luat vreo 8 km să mă încălzesc și să nu mai am senzația că văd dublu. Traseul mi-a plăcut mult și asta m-a făcut să trec peste starea ciudată de amorțeală.
Se aleargă mult pe forestier, pe pământ, iar la un moment dat traseul de semimaraton o ia chiar pe malul unui lac. Când am văzut că poteca e exact pe mal și că e plin de frunze galbene, mi-au venit imediat în gând niște scene interesante cu mine înotând, dar am reușit să-mi păstrez echilibrul. A fost o plăcere și o surpriză bucata asta de alergare.
Tocmai pentru că era răcoare și ne și picurase, n-am simțit nevoia de apă suplimentară pe traseu. În afară de hipotonicul dinainte de start, am băut două pahare la un punct de hidratare și dusă am fost. Nu mai știu exact ce kilometru era, dar era după jumătatea distanței, iar voluntarii mi-au zis “Ia uite, trece și prima fată!”. Mă uit la ei…”adică eu?!”. Da.
Din momentul ăla m-am mai relaxat când mi-am dat seama că eram deja prima și nu trăsesem foarte tare (nu că aș fi putut. Abia mă abțineam să nu pun capul pe o bucată de mușchi și să bag un somn).
La finish am ajuns mai devreme decât mă așteptam. N-am știut pe traseu cam pe unde sunt, cam cât trecuse, dar estimam distanța în funcție de timpul făcut și parcă n-a durat atât de mult. Două ore și un minut a zis cronometrul final.
Evenimentul în sine a fost, cum spuneam, foarte reușit. Nu e prima dată când am o astfel de surpriză, ca un concurs mic să fi mult mai bine organizat decât altele mari. Poate e mai ușor să ții lucrurile în frâu când ai doar 300-400 de participanți, dar nu doar asta contează, ci și sentimentul permanent că organizatorilor, voluntarilor și beneficiarilor de acolo chiar le pasă de cum ne simțim.
După finish, moderatorul invita pe oricine a avut orice fel de probleme pe traseu să le transmită organizatorilor, ca să poată lua măsuri. Din fericire, pentru mine chiar n-a fost cazul. Chiar mă amuzam în timp ce alergam, văzând marcaj din copac în copac și mă gândeam că l-au semnalizat ca pentru mine.
Punctele de alimentare au fost suficiente și aprovizionate cu de toate. La zona de start s-a stat la ronțăieli multe ore după, iar cinstea supremă a fost o tocăniță de cartofi cu afumătură făcută la ceaun de un grup de pompieri din zonă. Nu e chiar ce mănânc eu zilnic, dar nu pentru că n-aș vrea. Aș da stele Michelin mâncării la ceaun făcute cu pricepere.
M-am bucurat să văd și înainte de start, dar și după finish, că în mulțime erau și beneficiarii proiectului – persoane cu dizabilități ajutate de Fundația Rafael. Și mai frumos a fost că ei ne-au înmânat medaliile și premiile pe podium, iar pentru mine a fost un moment destul de înduioșător. Nu știu câți dintre noi am fi donat ca să îi ajutăm dacă nu era și ceva pentru noi în povestea asta. Așa că încep să cred din ce în ce mai mult în rostul concursurilor cu scop caritabil.
Chiar dacă taxa a fost mică și banii au fost donați, nu am avut senzația că ne lipsește absolut nimic. Pe lângă aprovizionarea de la puncte, au fost voluntari pe traseu, masaj la finish, o masă caldă, organizatori care ne-au ajutat cu cazarea și alte multe lucruri mici care au contat.
Probabil ați auzit deja că a fost surprinzător kit-ul de participare. Pentru că unul dintre sponsori e o companie farmaceutică, am primit fiecare câte o pungă plină ochi de suplimente și produse de tot felul, alese totuși destul de bine, cât de cât să se potrivească cu nevoile unor sportivi. Au fost atât de multe produse acolo încât am putea deschide o mică farmacie în Codlea dacă ne strângem doi-trei alergători.
Cert e că avem tot ce ne trebuie ca să rămânem sănătoși până la anul și să putem alerga la următoarea ediție. E un concurs frumos, cu o atmosferă caldă și prietenoasă, pe care vă recomand să-l treceți de pe-acum în calendar pentru la anul.