Ah! Zilele alea în care parcă nu s-au aliniat planetele, afară e frig, sub pătură e cald, ne dor un pic gambele sau a fost fix noaptea cu super luna. Sunt milioane de motive pe care le putem invoca doar ca să scăpăm de alergat, asta e clar. Dar ce facem când știm că sunt toate nișe scuze? Cum facem să învingem lenea și să găsim motivația de a ieși din casă?
Eu am câteva metode la care apelez când simt că aș putea ceda în fața lenii. Dacă e mai mult decât atât, adică mă sint cu adevărat obosită sau n-am chef deloc să alerg, atunci chiar zic pas. Mai bine fac o pauză decât să mă forțez sau să nu mă simt bine. Dar de multe ori e doar sâmburele ăla de lene care, prelungit, se poate transforma într-o perioadă lungă de sedentarism.
Cum povesteam mai demult, consecvența e cea mai mare provocare de când m-am apucat de alergat și uneori fac eforturi să mă disciplinez.
Aș vrea să pot spune că mă motivează să mă gândesc la oamenii care nu pot alerga și la cât de norocoasă sunt eu că am privilegiul ăsta, dar nu e cazul. Cel mult mă ajută dacă îmi amintesc de toate momentele în care am avut eu chef de alergat și nu am putut din diferite motive. Poate știi starea aia de – ah, ce aș mușca cu adidașii din asfalt acum dacă aș putea. Numai gândul ăsta e suficient să mă urnească de cele mai multe ori.
O altă strategie e să-mi amintesc de ce mi-am propus să fac alergarea respectivă. Ca să mă dezmorțesc, ca să iau niște energie sau să-mi limpezesc mintea, ca să mă țin de un plan de antrenament? Merită să renunț la obiectiv? Cât de important e el pentru mine acum?
Alteori funcționează negocierea. Dacă aveam un plan, să zicem să alerg două ture de Herăstrău, uneori negociez cu mine însămi în minus. “Hai, nu faci două ture, dar măcar una”.
Un alt pas important e să-mi fac curaj să ies pe ușă. Odată ieșită afară, echipată, nu-mi vine să mă întorc. Pofta vine mâncând. Pardon, alergând.
Mă mai ajută să mă țin de plan dacă promit cuiva că voi face asta. Cuiva de care să îmi fie rușine ca de proful de mate când mergeam cu tema nefăcută. Sau, și mai bine, să programez o alergare cu altcineva. Așa știu sigur că nu schimb planul decât dacă am un motiv întemeiat.
Și încă un lucru care merge foarte bine și îți recomand să îl exersezi pornește de la una dintre regulile de eficiență ale lui Stephen Covey – Begin with the end in mind.
“[…] the ability to envision in your mind what you cannot at present see with your eyes. It is based on the principle that all things are created twice. There is a mental (first) creation, and a physical (second) creation. The physical creation follows the mental, just as a building follows a blueprint.”
La alergat, asta se traduce în a încerca să îți imaginezi cât de bine te vei simți după ce vei fi terminat o alergare, știind că ai învins lenea, te-ai ținut de plan, te-ai încărcat cu energie și ai bifat doza de zen și de timp alocat ție pe ziua de azi.
Tu cum faci să învingi lipsa chefului de alergat? Ce strategii mai aplici când motivația scade?
De fiecare data cand nu am avut chef, dar totusi am iesit la alergat mi-a “venit” cheful in primul km si am avut o reactie “aha, ce bine ca am iesit la alergat azi”. Mereu cand nu am chef ma gandesc la acel moment de aha.
Si ma gandesc la toate momentele in care am fost accidentat si nu am avut voie sa alerg, si cheful reapare ca prin farmec.
Stai la soba si incepi sa visezi ca nu stiu ce cursa o sa castigi, cum rupi panglica, apoi te trezesti brusc si zici: cum naiba sa o castig daca stau in casa, alerg putin si incet fata de competitori, rupi usa si o calci pana pici jos de oboseala, apoi stai la soba si iti analizezi rezultatul obtinut.