De curând am fost într-un weekend prelungit în Barcelona și, ca în orice plecare, am găsit loc în bagaj și pentru adidași. Avantajul a fost că, după mai multe vizite acolo cunosc deja orașul și știam clar cel puțin două trasee de alergare peeerrrfecte. A fost prima dată, însă, când am alergat în Barcelona și m-au surprins plăcut obiceiurile bune ale localnicilor, spanioli sau străini.
Primul traseu pe care am alergat a fost de-a lungul plajei, de la World Trade Center până după Barcelonetta, spre capătul falezei. E și păcat să ajungi în Barcelona și să nu-l faci. În prima zi l-am alergat după-amiaza, iar în ziua următoare am băgat 21 km pe același traseu, dar de dimineață. Ambele dăți – full de alergători.
Majoritatea erau joggeri cu un pace destul de relaxat, dar am văzut și câțiva pe care scria pro de la o poștă.
A treia zi a fost o alergare scurtă pe pante ușurele, pe Montjuic. E unul dintre locurile mele preferate din Barcelona, aș pierde vremea acolo zile întregi. E jumătate parc, jumătate oraș, super liniștit și, în dimineața în care am fost acolo, era plin de alergători. Făceau alergări ușoare, intervale în pantă, scări în viteză, tot ce vrei. Unii erau probabil specializați în alte sporturi, nu păreau alergători, dar niște pante și niște scări prind bine oricui.
Nu am avut un traseu clar, acolo urcușurile și coborâșurile sunt destul de întortocheate, dar faptul că am reușit să nu mă rătăcesc a fost motiv de sărbătoare.
Mai puțin plăcută a fost o inflamație de tendon cu care m-am ales, dar a trecut în cateva zile de mers pe vârfuri 🙂
Chiar dacă sportul nr. 1 în Spania rămâne fotbalul (cu atât mai mult în Barcelona), alergarea, inclusiv cea montană, se practică la o scară și la un nivel mult peste ce credeam. Știam că spaniolii sunt printre cei mai buni trail runneri din lume (doar e țara lui Kilian), însă tot am fost surprinsă când am văzut calendarul lor de competiții cu peste 200 de concursuri într-un an. Și ne plângem că nouă ne e greu să alegem unde participăm când se suprapun evenimentele de alergare!
Barcelonezii sunt cu atât mai norocoși cu cât au munții la doi pași și există trasee de trail pe care le poți face dacă ai câteva ore libere într-o zi. Unul dintre locuri e Montserrat, unde am fost acum câțiva ani, dar nu la alergat, ci la via ferrata. Iar dacă vrei ceva mai serios, Pirineii sunt patria curselor de distanțe ultra, de peste 60km.
Poate nu au ei Bucegii noștri, dar alergând printre ei mi-am dat seama că e plăcut să te integrezi atât de ușor în peisaj, să nu se uite nimeni la tine ca la un ciudat.
A fost o experiență frumoasă, relaxantă, și deja am început să caut concursuri interesante în calendarul spaniol.