Acum un an și un pic, când am auzit prima dată de Semimaraton Gerar, nu înțelegeam de ce aș participa la un concurs pe frig, pe asfalt și care mai are și un traseu din 6 ture ale aceleiași bucle. S-au schimbat multe de atunci și am ajuns în situația exact opusă – când a venit propunerea să facem o echipă la ediția de anul ăsta cu colegii din Team Salomon România, n-am mai stat pe gânduri.
Abia așteptam să facem un concurs împreună și, având în vedere că nu mai sunt atât de multe la care se aleargă în echipă, Gerarul suna ca ocazia perfectă. În plus, ca un răspuns la un alt de ce din trecut, am ajuns la concluzia că un concurs în timpul iernii mă poate ține motivată să mă antrenez în perioada asta, în care tentația de a lenevi e mai mare.
Prin urmare, am făcut echipă mixtă cu Bogdan Iacob și Sebastian Orza și pentru mine treaba era destul de clară – să alerg cât pot de bine, ca să nu se plictisească ei prea tare de ritmul meu 🙂
Știam că va fi concurență serioasă, pentru că Gerar e un eveniment care atrage alergători foarte, foarte buni și experimentați pe plat (deși nu e chiar plat, aveam să aflu că e și o pantă în program. Surpriză!).
Alinierea planetelor
După sărbători am făcut câteva alergări mai rapide, două antrenamente de viteză, iar într-un weekend petrecut la Barcelona am făcut și o alergare mai lungă, de 21km. Problema a fost a doua zi, când, la o alergare super ușoară a început să mă doară un tendon. Mai erau două săptămâni până la Gerar și eu nu puteam să calc, cu atât mai puțin să alerg.
Am făcut pauză vreo 5 zile de la orice fel de alergat, apoi am făcut doar cycling la greu și înot, niște crioterapie cu ultrasunete și se pare că a funcționat combo-ul. În perioada asta am fost cam drama queen, cred că am exasperat pe toată lumea cu văicărelile legate de picior.
Poate influențat și de faptul că mă gândeam doar că vreau să alerg, tendonul a cooperat și în ziua cursei nu m-a durut deloc. Eram oricum hotărâtă să alerg încet sau chiar să nu mai alerg deloc dacă doare, ca să nu fac daună totală și să ies de tot din schemă până la primăvară.
Așadar, cu piciorul învelit mega sexy în benzi kinesiologice portocalii de la MedySportLine, m-am prezentat la start cu Bogdan și Sebi. Nu ne-am luat noi prea mult timp de încălzire, afară era mai frig decât mă așteptam și era cât pe ce să ratăm startul. Pot să zic că am început cu sprint când am văzut că e 17.45 ceasul și noi stăteam de vorbă pe margine în loc să fim la poartă.
Am pornit mai repejor decât ritmul pe care credeam eu că ar trebui să îl avem ca să supraviețuiesc până la finish. Primele două ture au trecut super repede. Băieții râdeau, glumeau, și eu cât de cât pe lângă ei – mai mult cu râsul, pentru că păstram energie. În afară de antrenamentul lung din Barcelona, nu mai alergasem 21km pe asfalt din 2015. Nu pot să zic că știu să îmi dozez efortul pe distanța asta.
Am avut noroc de alei curate, aveam aderență aproape peste tot și nici de frontale n-am avut nevoie pentru că erau câteva lumini în campusul Politehnicii. O mică excepție a fost pe o porțiune scurtă,care era mai întunecată și cu vreo două bălți, dar evitabile. Totul arăta excelent, piciorul era zen în continuare, s-au aliniat planetele să alergăm cum trebuie.
Team work
Fiind un traseu dintr-o buclă repetată de 6 ori, îți permite să vezi cam toți alergătorii cu care concurezi. Pe unii îi depășești, alții trec pe lângă tine, iar pe cei mai din față îi observi când sunt pe finishul buclei și vii din sens opus. Ne-am dat seama că stăm destul de binișor față de ceilalți, dar mai mult băieții erau atenți la detaliile astea, eu eram cu nasul în alee, încercam să păstrez focusul.
Cu ocazia Gerarului mi-am dat seama cât de mult contează echipa și cât de diferită poate fi experiența în funcție de categoria la care participi. Sunt convinsă că a fost cu totul altfel pentru echipele doar de fete sau de băieți, pentru cei de la cros, la fel cum diferă mult între competitivi și necompetitivi.
Asta m-a făcut să fiu și mai recunoscătoare față de colegii de echipă. Eu nu puteam să fiu atentă la foarte multe, dar Sebi și Bogdan aveau grija de mine, să nu mergem prea repede, prea încet, vezi că aici alunecă, hai să-ți dau un gel, respiră, ia niște apă etc. Doamne, și ce glume avea Sebi în program! Râd și acum când îmi amintesc! Practic, toată treaba mea a fost să alerg cât pot de bine. Lucky me! Aș putea să mă obișnuiesc cu asta.
Mi-a plăcut și atmosfera, pentru că au fost o mulțime de alergători cunoscuți, antrenori, voluntari, prieteni care ne încurajau de pe margine sau chiar din alergare. Cel puțin la echipe mixt, treceam unii pe lângă alții și ne încurajam. Dacă la munte e mai greu să vii cu galeria personală, la București e tare bine că se adună mai ușor doi-trei prieteni să strige niște motivaționale de pe margine. Atât de multă energie mi-au transmis, încât îmi venea să îi îmbrățișez pe toți, dar aveam de alergat 🙂

Finish în forță
De motivație am avut nevoie mai ales în bucla a cincea. Deja, când am început să urcăm pentru a cincea oară panta credeam că am o tonă pe un picior. Halal alergătoare montană! După cum mă simțeam, ar fi fost perfect să se termine cursa atunci, după 5 ture. Dar mai era una.
Am păstrat ritmul cât de cât constant, cu excepția finalului, unde am dat cât am putut de tare. Am alergat efectiv la maximum și asta nu se întâmplă la toate concursurile. Iarăși le dau meritele lui Sebi și Bogdan. Dacă eram singură, probabil rămâneam într-un ritm rapid, dar confortabil, însă ei erau cu doi pași înaintea mea și mă făceau să țin accelerația apăsată. E o super satisfacție să simți că ai tras la potențial.
Am trecut de finish în 1h 36min (ceasul arată 1h 35min 57s, timp psihologic. Contează! 😀 ). Muuult mai bine decât puteam să îmi imaginez și abia la final mi-am dat seama că asta înseamnă o medie de 4.30/km. Ca să nu uităm de unde am pornit, eu aveam 1.45 pe semimaraton cel mai bun timp (în alergarea lungă de la Barcelona) și 4.30/km nu cred că am reușit să țin vreodată mai mult de 12km.
Într-un fel a fost timpul meu, pentru că băieții clar au alergat mai relaxați și ar fi putut alerga și mai repede dacă aveau cu cine. Dar a fost un timp la care au muncit trei persoane.
Ne-am clasat pe locul 5 la echipe mixt, după patru echipe foarte bune, printre care și a Roxanei Luțic (locul 4 mixt), colega noastră din Team Salomon.
A fost o surpriză pentru mine rezultatul și am aflat cam care îmi e nivelul acum, dar am și învățat să nu mă mai îndoiesc atât de ușor de ce pot.
***
Am luat în total două geluri, niște aminoacizi, iar la finish niște proteină și niste fructe de la punctul de alimentare. Din cauza adrenalinei și a cofeinei din gel n-am putut sa dorm deloc sâmbătă noapte. Vi se întâmplă și vouă? Mie doar când trag tare de mine. Parcă regretam un pic că nu am ieșit în oraș 🙂
Și din cauză că am stat trează, toată noaptea am ronțăit ce am găsit prin casă. Vă mai povesteam eu de foamea de după maraton, când sunt în stare să mănânc cât în trei zile, de foame, nu de altceva. A fost ceva de genul, dar o varianta mai light decât după MPC sau altele.
A doua zi m-am recuperat activ – alergare ușoară, înot, saună, frișcă de casă și alte bunătăți. Iar în a treia zi am scos demonii din mușchi cu un masaj sportiv la care am urlat mai tare decât Sharapova pe teren.
Per total, Gerarul a fost o experiență plină de energie, focus, de bucurie pentru echipa cu care am alergat și s-a soldat cu un PB mai bun decât puteam să sper pentru mine pe semimaraton. A ridicat ștacheta nu doar la rezultat, dar și la feeling, genul ăla de senzație care te lasă high pentru următoarele câteva zile.
Mulțumesc încă o dată lui Bogdan și lui Sebi (dacă nu îi urmăriți, ar trebui să fiți cu ochii pe ei anul ăsta, pentru că e anul lor), prietenilor, voluntarilor și organizatorilor, precum și Salomon România pentru susținere.
Dream big!