Era duminică, 6.30 am, Barcelona. Dimineața de după Carnavalul Catalan. Toată lumea se întorcea spre casă șifonată, pe șapte cărări, în costumații care mai de care mai ciudate, numai eu mă îndreptam spre gară, cu Salomonii în spinare. Pentru că, nu-i așa, ce mod poate fi mai plăcut de a-ți petrece weekendul într-o altă țară decât să cauți cei mai apropiați munți și să-i alergi.
Despre Ultra Trail Barcelona am aflat prin iarnă, când am început să mă interesez de concursuri din afară. Era un plan mai vechi pe lista mea să alerg și prin alți munți, așa că am cerut câteva sfaturi de la cei mai experimentați. Concursul are loc pe 25 martie, în Parcul Natural Garraf, la 20km de Barcelona, și are mai multe distanțe – 100k, 70k, maraton, semimaraton și o cursă a copiilor.
M-am înscris la maraton: 42 km cu 1750m diferență de nivel sunt suficienți pentru mine, mai ales la început de an când n-am așa de mulți kilometri în pantofi.
În momentul ăla habar n-aveam ce va urma și că aveam să ajung și la antrenamentul oficial de dinaintea cursei.
Între noi fie vorba, nici măcar în dimineața antrenamentului nu eram sigură că voi ajunge. Google maps îmi arăta că nu am nicio conexiune de transport public până în Begues, satul de unde ia startul traseul. Până la urmă am verificat pe moovit și am găsit o legătură cu tren+autobuz. Cu ceva emoții din cauza întârzierii trenului, am ajuns la destinație și am avut timp și de o cafea.
Ne-am adunat cam 25 de alergători, între care doar 3 fete, dacă îmi aduc bine aminte. Planul a fost să ne împărțim pe două trasee – cei înscriși la semimaraton să alerge doar 18 km, iar cei de la maraton și cursele de ultra să facă 34 km. Celelalte două fete s-au băgat la alergarea mai scurtă, iar noi, cei de la 34 km, ne-am împărțit în trei grupuri,în funcție de viteză. Am pornit toți odată, dar ne-am mai cernut pe traseu.
Parcul lor are priveliști foarte frumoase și sunt ai naibii de norocoși să aibă așa ceva chiar lângă oraș. Muntele nu e foarte înalt, dar au ieșit peste 1200m de diferență de nivel în antrenament.
Traseul e destul de tehnic pe prima bucată. Începe cu o porțiune de pietre alunecoase, după care mai sunt poteci pline de bolovani sau grohotiș pe care nu prea ai cum să alergi. După 30 de km, când picioarele sunt obosite, efortul de a fi atent la cum calci e și mai mare. Nu tocmai specialitatea mea 🙂
Noi am început mai tare pe prima urcare și apoi am alergat într-un ritm destul de lejer. Totuși, unul dintre băieții din fața mea a călcat strâmb, și-a sucit glezna și ne-am oprit să vedem dacă e bine. Așa se face că am rămas în grupul cu un pace și mai relaxat, care venea din urmă. Pe final eu aveam chef să alerg, să ajung odată la bomboanele alea de ciocolată, dar de câte ori mă duceam înainte, mă rătăceam și îi așteptam. Pe final n-am mai rezistat și m-am dus singură, cu GPS-ul.
Sper ca la concurs să fie totul bine marcat, că altfel s-ar putea să ajung prin Pirinei.
Altfel, singurul lucru pe care mi-l doresc e să fie răcoare. Spaniolii sunt mai friguroși, nu-s căliți la Gerar. Eu alergam în maieu, iar câțiva dintre ei erau cu mânecă lungă. Dacă va fi soare va fi o provocare serioasă pentru mine, pentru că nu-i aproape deloc umbră pe traseu.
Mi-a plăcut că organizatorii au fost foarte atenți la cum a decurs antrenamentul. Au asociat alergării și o componentă de solidaritate și ne-au invitat să aducem mâncare pentru Banca de Alimente. Cred că toată lume a adus câte ceva, că se strânseseră câteva cutii măricele cu produse.
Au fost voluntari pe traseu care ne-au întâmpinat în două puncte de hidratare și alimentare cu o mulțime de lucruri (la fel de bogată a fost oferta ca la cele mai multe concursuri de la noi).
E drept că, apropo de unul dintre punctele abordate de Dinu recent, nici lor nu le mergea bine site-ul. Au făcut un sistem de înscrieri la antrenament exclusiv online, ca să poată accepta doar alergătorii aflați deja pe lista participanților la concurs. La primele încercări, mi-a dat eroare tentativa de înscriere, dar totul s-a rezolvat cu un mail.
Au fost discuții printre câteva guri nemulțumite că ar fi trebuit să se anunțe un pace mediu, să se înscrie numai cine se încadrează în pace, dar poate că s-au învățat cu binele. Eu zic mersi că am avut cu cine să alerg distanța asta, am văzut cum e traseul și m-am bucurat de o jumătate de zi în natură.
Dacă te tentează cursa, găsești detalii despre înscrieri pe site-ul UTBCN.