De cand m-am apucat de alergat visez la un concurs in alta tara. Nu ca ar fi mare diferenta fata de ce avem noi: tot munti, tot goana pe poteci, dar am rulat mereu undeva in background dorinta asta.
Weekendul trecut a devenit, in sfarsit, realitate. Am facut primul meu maraton montan in Spania, la Ultra Trail Barcelona si am primit chiar mai mult decat prevedea dorinta mea initiala: am iesit pe locul 3 la categorie si pe 5 la open feminin la proba de maraton.
Nelinistea din timpul furtunii
Ultra Trail Barcelona e un concurs in Parcul Natural Garraf, cu patru distante – semimaraton, maraton, Long Trail (70k) si Ultra (100k). Startul se da din Begues, un satuc semi pustiu, care se pronunta Vegas, cu case cochete si strazi curate luna.
Dupa cateva zile de soare in care m-am bronzat cu urme de tricou, vineri dupa-amiaza a inceput ploaia. In Begues turna cu galeata. La fix! Zici ca organiza Murphy cursa si ne punea bete in roate. Mai alergasem pe traseul de concurs dupa ploaie si stiam ca e un fel de tobogan cu noroi, asa ca nu ma incanta deloc ideea.
Am fost un grup de 6 alergatori din Romania – patru la maraton si doi la Long Trail (Bogdan Iacob si Cosmin Podariu). Ne-am cazat la Can Rigol impreuna, o casa coloniala (adica un soi de tabara) plina de alergatori din diverse alte tari. Am socializat cu ei ca sa mi scap de emotii si mi-a ramas in gand o observatie a unei concurente de la categoria de varsta 50+ din Africa de Sud: ce bine e sa stai la masa cu oameni care nu mor de plictiseala cand le povestesti de alergare 😀
E foarte tare doamna, era in Barcelona pentru un congres si a zis sa se inscrie si la prima ei cursa de trail. Initial era inscrisa la maraton, apoi s-a mutat la semi in dimineata concursului, a luat podium la categorie si dupa cursa spunea ca la anul se baga la 70k. Vreau sa ii fac un fanclub.
#TimetoPlay
Sambata dimineata, dupa o noapte rece si cam alba, mi-am tinut mintea ocupata cu pregatirile – carbs, echipament, calmarea emotiilor. Repiratie profunda si priviri pe fereastra din 5 in 5 minute, sa verific vremea. Inca ploua, insa la 8, cand a fost startul la Long Trail, ploaia s-a oprit. Maratonul a inceput la 9, iar eu, dupa multe razgandiri, ma hotarasem sa alerg cu pantaloni trei sferturi (Salomon Intensity Tight), jambiere de compresie (S-LAB Exo), bluza cu maneca lunga (Elevate Seamless) si vesta (S-LAB Ultra 8 set).
Am facut o incalzire cu colegii de la maraton, apoi m-am fortat sa mananc un baton inainte de start si am plecat la alergat molfaind.
Pe primii kilometri am gafait, am depasit si cred ca am primit si cateva injuraturi pe tema asta. Dar stiti cum e – ce nu poti traduce nu te poate afecta.
Am avut emotii legate de traseu, pentru ca mai alergasem acolo dupa ploaie la un antrenament. Noroiul si piatra uda nu fac casa buna cu viteza. Din fericire, de data asta am alergat cu Salomon S-Lab Wings, care au avut super aderenta chiar si in conditiile date.
E important sa ai incredere in adidasii cu care alergi si in felul in care calci. Daca apuci sa aluneci o data, chiar daca nu patesti nimic, pierzi din curaj si cand se intampla asta consumi mai multa energie incercand sa te concentrezi.
Pe traseu
Traseul maratonului a avut distanta mai lunga si diferenta de nivel mai mica decat vazusem pe site: 43 km in loc de 42 si 1300 d+ in loc de 1750. Urcarile nu au fost criminale, insa au fost niste bucati de traseu destul de tehnice, pe care as fi vrut sa alerg si nu puteam – pietre inalte, grohotis, vale abrupta etc.
In rest, zig zag printre dealuri, pe drum forestier si pe poteci cu privelisti catre varfurile stancoase, dar verzi, care te fac sa simti ca a meritat efortul pana acolo. In stilul caracteristic, ramaneam gura casca si scoteam si cate un “uau” din cand in cand.
Un lucru care mi-a placut a fost accentul pe repectul fata de mediu. Pentru ca se alearga intr-un parc natural, organizatorii nu au adus pahare la punctele de hidratare si fiecare concurent a fost obligat sa aiba la el un recipient pentru apa. Sigur ca uneori nu aveam niciun chef sa stau sa-mi umplu flask-urile si sa beau din ele, asa ca le-am luat bidonul din mana cu totul 🙂
Mi-a luat iarasi vreo 10km sa ma incalzesc, cum mi se intampla de obicei la concursuri, dar starea generala era ok. Am avut la mine trei geluri si un baton. Planul era sa mananc si la punctele de alimentare, dar n-am putut manca mai mult de o treime de banana. Din nou, imediat dupa start, am simtit ca am stomacul plin, umflat, de parca mancasem o portie de pietre de pe marginea traseului.
Pe profilul maratonului vazusem o singura urcare mai mare, pe la km 35, si imi pastrasem fortele pentru ea. Totusi, cand am vazut ca trec si de km 37 si practic mai urma doar coborare, cu exceptia unor pante usoare (dar ucigatoare) pe forestier cum e finishul de la Retezat SkyRace (Buta), mi-am dat seama ca celebra urcare trecuse deja si chiar nu fusese mare lucru.
Habar n-aveam a cata sunt. Abia la ultimul punct de hidratare, la km 37, am aflat ca sunt a cincea fata, dar nu stiam la ce distanta de cea de dinainte sau de dupa. Sunt intrebari pe care inca nu sunt obisnuita sa le pun. Si poate ca de data asta nu mi le-am pus si pentru ca nu stiam sa evaluez nivelul concurentei, asa ca am evitat orice plan ca sa nu fiu dezamagita cand or incepe sa ma depaseasca spanioloaicele sau frantuzoiacele.
Adevarul e ca pana acum nu am fost niciodata atenta la diferenta de timp dintre mine si celelalte fete in timpul concursurilor. Alergarea e ca tehnologia pentru mine din punctul asta de vedere – mai intai o incerci, vezi cum merge, te straduiesti sa o intelegi si abia apoi incepi sa compari specificatii si sa faci calcule. Totusi, am prieteni care m-au urmarit si mi-au zis ca sperau sa le prind din urma pe primele doua.
La fel de neobisnuita sunt si cu starea de greata pe care am avut-o pe ultimii 15km. Inca nu pot sa imi explic ce s-a intamplat si de ce mi-a fost rau aproape inca o ora dupa finish.
Voiam sa alerg mai tare si nu puteam. Sau poate as fi putut, dar ar fi insemnat sa suport o stare neplacuta si sa risc sa nu mai fac fata pana la finish. Asadar, cred ca am mers sub potential o buna bucata din cursa. Tot asteptam sa imi treaca starea de voma sau sa gasesc niste lamaie la punctele de alimentare, dar n-a fost sa fie.
Traseul a fost marcat bine in cea mai mare parte, insa au fost unele portiuni in care am alergat singura, nu era nimeni in fata, semnele erau rare si apareau tot felul de carari laterale care ma induceau in eroare. Am glumit eu de multe ori ca daca as fi prima intr-o cursa si n-as avea dupa cine sa ma tin, probabil m-as rataci si as ajunge ultima, dar parca vad ca o patesc pana la urma.
Pe final m-am oprit din alergat incercand sa imi dau seama daca sunt pe calea cea buna si am avut un moment de genul lost in translation cu un francez care nu era in stare sa raspunda cu yes/no, si/no sau oui/non. Mi-a luat vreo 3-4 minute sa ma prind incotro sa o iau.
Pe la km 37 am inceput sa simt lipsa alergarilor lungi. Deja imi doream sa se termine, tot nu ma simteam bine si in niciun caz nu mai voiam sa fiu competitiva. Imi treceau tot felul de lucruri prin gand si incercam sa ma impac cu ideea ca asta imi e nivelul acum, la inceput de sezon, si ca am timp sa adun kilometri si viteza. Si ca nu este cursa mea nr.1, nu m-am pregatit pentru ea ca si cum ar trebui sa fie cel mai bun rezultat al meu. Asa ca mi-am propus sa pastrez un ritm in care sa ma mai bucur cat de cat de alergare si sa nu agravez nimic.
Pe masura ce ma apropiam de finish, am mai depasit cativa alergatori. Unii ma stiau de la antrenamente sau de pe Strava si ma incurajau cu cate un “Vale, Carmen!” sau “Vamos, campeona!” 🙂 Nice guys. N-au fost gasti de voluntari cu talangi, cum vedem la concursurile mari din Romania, insa cei de la punctele de hidratare si cativa turisti intalniti ne mai dadeau cate o doza de energie umana.
Cand am ajuns la finish aveam zambetul pe buze, ma bucuram ca am terminat cu bine, ma bucuram de covorul rosu si de floarea primita, dar imi simteam stomacul urland.
Ma uitam la punctul de alimentare si ultimul lucru pe care as fi putut sa il fac era sa mananc ceva de acolo. Singurul meu gand era ca nu mai mananc nimic niciodata daca are zahar, gluten, faina alba, carne, prajeala, prea multa sare etc etc. Sunt in stare sa o tin pe frunze, lamaie si avocado toata viata ca sa evit starea aia.
Insa dupa vreo ora, cand mi-a trecut, evident ca le-am facut oamenilor paguba la orez si paine cu nutella.
La premiere m-au chemat pe locul 2, dar eu m-am asezat pe 3. Asa stiam ca am iesit. Am aflat ulterior ca pe podiumul de la categorie nu au chemat fetele premiate deja la open si am inteles de ce eram pe locul 2 in loc de 3, cum apaream in clasament. Eram un pic cu gandul la minutul diferenta intre mine si fata de pe locul 2, dar eram impacata cu ideea.
M-a durut corpul mai tare decat orgoliul.
Pun gandurile astea pe hartia virtuala pentru ca noi, alergatorii, avem memorie scurta si le uitam in cateva ore de la finish. Ele sunt cu noi cand alergam si imediat dupa, dar apoi ajungem acasa, se cristalizeaza o stare si o impresie generala, iar apoi ne inscriem la urmatoarea cursa. De cate ori n-am repetat in gand:
“Gata, ma las de alergat. Ma reapuc de yoga”,
“Am bagat atat antrenament si tot greu e” sau
“Doamne, daca imi vine vreodata ideea sa ma inscriu la un ultra, trebuie sa rog pe cineva de pe acum sa imi dea cateva palme ca sa-mi revin si sa nu cumva sa fac prostia asta!”
“Am bagat atat antrenament si tot greu e” sau
“Doamne, daca imi vine vreodata ideea sa ma inscriu la un ultra, trebuie sa rog pe cineva de pe acum sa imi dea cateva palme ca sa-mi revin si sa nu cumva sa fac prostia asta!”
Chiar daca a fost mai putin de un minut diferenta intre mine si fata de pe locul 2, nu pot sa zic ca sunt nemultumita. Nici pe departe, sunt super incantata de cum a mers primul maraton al anului. Asta pentru ca a fost un concurs de la care am avut foarte multe de castigat, mai multe decat credeam:
– Am alergat 43km pe un traseu frumos, nu foarte inalt, dar destul de lung pentru mine,
– M-am bucurat de traseu chiar daca nu m-am simtit grozav pe tot parcursul lui,
– Am fost pe podium si am scos un timp care pentru mine e foarte bun pt prima participare la UTBCN,
– Am terminat cursa intreaga, fara prea mare damage si pot relua antrenamentele,
– Am bifat cu foarte bine primul concurs in afara tarii,
– Am avut parte de un super weekend alaturi de o super gasca de alergatori romani,
– Am mai capatat putina experienta in planificarea unei curse,
– Mi-am potolit si in acelasi timp intetit cheful de concursuri,
– Am dat din nou nas in nas cu demonii aia care apar odata cu durerea, oboseala si am vazut cum reactionez,
– Dar si cu fluturasii din stomac, un reminder ca trebuie sa savurez orice tip de trairi. Cu cat mai diverse, cu atat mai bine.
Pana la urma, cred ca de asta alergam. Ca sa avem inca un lucru care ne face inima sa bata mai tare, pupilele sa se dilate si sa traim cateva ore cu simturile date la maximum.
Nu-mi mai pasa de niciun minut diferenta in conditiile astea.
Altfel, e abia inceputul de sezon si deja feed-ul meu de Facebook e plin de premii si medalii. A fost un weekend bun pentru alergare si va felicit pe toti cei care ati mers la curse si v-ati bucurat de ele.
In special pentru Team Salomon Romania, weekendul s-a soldat cu doua podiumuri la categorie la UTBCN (Bogdan Iacob si cu mine), un loc 2 la Aiud Maraton (Andrei Balasan), un loc 1 la categorie la Postavaru Night Challenge (Florin Munteanu) si un loc 1 la categorie la Timisoara 21K (Gabriel Cojan). V-am zis cat de tari sunt oamenii astia, da? Va mai zic o data. Ce sa mai, am cules medaliile ca pe ghiocei!
Acum abia astept EcoMarathonul, unde obiectivul meu ar fi sa-mi iau revansa cat se poate de bine pentru abandonul de anul trecut.
Sa aveti un sezon plin de viata, de energie si sa lasati urme de pasi pe poteci pe care nici nu visati sa ajungeti!