Primul lucru pe care l-am făcut când m-am mutat la Barcelona a fost să cer recomandări prietenilor spanioli despre cele mai frumoase trasee montane din Catalunya. Aiguestortes a fost prima din lista de sugestii primite, iar weekendul trecut am mers să văd cu ochii mei despre ce e vorba.
Desi inițial rezervasem weekendul pentru o urcare pe Pico Aneto, cel mai înalt vârf din Pirinei, pentru că vremea a fost prea bună (da, prea mult soare strică) si zăpada se topea, a crescut riscul de avalansă si, împreună cu cei trei colegi munțomani cu care era vorba să merg, am decis să amânăm traseul pe altădată. Următoarea destinație pe listă a fost Aiguestortes.
Aiguestortes i Estany de Sant Maurici e singurul parc național din Catalunya si unul dintre cele 14 parcuri naționale din Spania.
Planul a fost să pornim de lângă Espot, la vreo trei ore si jumătate de condus din Barcelona, să pornim spre Refugi d’Amitges (2380m), iar de acolo aveam trei opțiuni, în funcție de cum se prezintă traseul:
– să urcăm pe unul dintre vârfurile apropiate
– să mergem mai departe, spre Refugi de Saboredo
– să rămânem la refugiu dacă nici una dintre opțiunile de mai sus nu e sigură
Date tehnice:
Traseu – Parcarea Prat de Pierró din Espot – Estany de Sant Maurici – Estany de Ratera – Estanys d’Amitges – Refugi d’Amitges
Marcaj – alb cu rosu
Dificultate – scăzută
Durată – 3.30h – 4h dus si ceva mai puțin la întors
Pe vreme bună, traseul se poate face în pantofi usor profilați, nu neapărat bocanci.
Traseul până la Refugi d’Amtiges începe dintr-o parcare de lângă Espot, ultimul loc unde se poate ajunge cu masina. E foarte bine marcat, ba chiar amenajat cu punți din lemn pe alocuri si cu indicatoare.
Poate că, până acum, e singurul lucru pe care îl regret vizavi de munții de aici – nu prea există sălbăticie, totul e foarte bine marcat, asigurat, amenajat. Nu există, însă, cosuri de gunoi, tocmai ca să-si ia toată lumea gunoaiele înapoi acasă.
Aiguestortes înseamnă în catalană ape învolburate si e lesne să îți dai seama de ce se numeste asa parcul. E plin de izvoare si lacuri înconjurate de văi glaciare, vârfuri înalte, din care curg cascade si râuri cu sutele. Practic, din cinci în cinci sute de metri dai fie de un pârâu, fie de o cascadă sau un torent de apă din zăpada topită.
De aceea nici nu e nevoie să iei prea multă apă la tine, pentru că n-ai să duci lipsă. Peisajele se aseamănă cu ceea ce vezi prin Austria sau Elveția, cu zone alpine si subalpine.
Estany de Sant Maurici și Els Encantats
Lacul Sant Maurici e încoronat de două vârfuri ascuțite numite Els Encantats. Legenda spune că doi vânători care luau în glumă pelerinajul credincioșilor la mănăstirile din zonă au fost pietrificați și pedepsiți să rămână acolo pentru totdeauna, ca două vârfuri de munte.
Parcul e zonă protejată si pentru faună si floră. Din când în când, pe traseu am găsit panouri explicative despre speciile de animale si plante. Dacă animale n-am prea văzut, cu excepția păsărilor, la capitolul botanic a fost ca la mine acasă, în Delta Dunării, unde dacă te duci în luna mai prinzi toate florile îmbobocite si toate păsările întoarse din migrație. A fost spectacol de narcise, păpădii si multe alte specii de flori.
Cascada de Ratera
La mai puțin de jumătate de oră de la lacul Saint Maurici se află Cascada de Ratera, de 100 m înălțime și cu un debit destul de mare.
Mai departe, pe traseu se află Estany de Ratera, un lac mai mic, dar foarte limpede, care oglindea un cer perfect.
Am prins soare si cer senin, iar traseul a fost o plăcere. Din păcate, aveam la mine sacul de dormit, crampoane, echipament pentru un traseu mai lung, însă ar fi mers o alergare acolo ca o înghețată de la Delicii când sunt 40 de grade în Bucuresti.
Mirador de l’Estany
Un punct cu o priveliste nemaipomenită este Mirador de l’Estany, de unde se poate vedea râul Escrita si lacul în toată splendoarea lui.
La final de mai, pe unele porțiuni încă era zăpadă. Am avut la noi crampoane, dar nu am avut rachete (iar eu oricum nu am folosit rachete până acum), iar la punctul de informare din Espot ni s-a spus că e recomandat să avem rachete pentru ele.
Colegii mei au decis să urce cu crampoanele spre cele două vârfuri apropiate de refugiu (pe valea dintre ele), dar eu nu eram sigură pe mine si nu m-am aventurat. A fost prima dată când foloseam crampoanele, iar traseele cu zăpadă topită, din care se pot desprinde bucăți la orice pas, sunt ceva nou pentru mine (deh, fată de la Dunăre).
Aveam un sentiment de neîncredere pentru că nu stiam să evaluez dacă mă expun la vreun risc mergând mai departe, nu stiam dacă am să mă descurc cu crampoanele, ce se poate întâmpla etc. Si nici în încurajările colegilor mei nu prea am pus bază. Asa că am decis să mă bucur de cele două vârfuri aflate cu doar 200m mai sus de la bază, adică de la refugiu.
Nu stiu dacă vi s-a întâmplat să vreți să faceți un traseu mai greu, să sune super tentant, dar pentru că nu stiți la ce să vă asteptați să preferați să lăsați pe altă dată planul. Până la urmă, Pirineii rămân acolo.
Am profitat de timpul petrecut singură la refugiu si am admirat peisajele, am tras un pui de somn la soare, după care am făcut un pic de stretching. E plăcută si leneveala din când în când, trebuie să recunosc.
Refugiul d’Amitges a fost construit de Centre Excursionista Catalan în 1966 si e foarte bine dotat pentru standardele refugiilor montane. Are panouri fotovoltaice, dusuri cu apă caldă, meniu variat etc.
În afara cabanei principale, care era închisă în perioada asta (nu pot să-mi explic de ce le închid pe unele în mai-iunie si le redeschid din iulie până în aprilie inclusiv), mai există un refugiu liber. Dacă primul e ca o cabană, să zicem un Mălăiesti, al doilea e doar o construcție din piatră, cu o singură cameră si vreo 10-15 locuri de dormit. Totusi, e destul de bine întreținut si dotat – am găsit acolo saltele, pături, ba chiar si cafea si alte provizii lasate de drumeți si era destul de curat.
Chiar lângă refugiu se află lacurile glaciare Estanys d’Amitges.
Am rămas acolo peste noapte, iar de dimineață am pornit pe acelasi traseu înapoi.
N-am pornit direct spre Barcelona, însă, ci am făcut un roadtrip prin Val de Boi și Vall de Aran. Așa am înconjurat parcul natural, am mai capturat pe retină câteva priveliști nemaipomenite și am trecut si prin stațiunile de schi din zonă, acum aproape toate pustii.
Închei cu una dintre cele mai folosite expresii în Spanglish de când mă plimb prin munții catalanilor si vad peisaje care mă fac să oftez – “lucky hijos de puta!”