“Cum adică? Să plătesc abonament ca să pedalez într-o sală închisă și pe o bicicletă care nu se mișcă?!”
Asta spuneam eu anii trecuți despre clasele de cycling, dând ochii peste cap.
Îmi amintesc perfect cum, urcând spre zona cu aparate de la World Class Downtown treceam pe lângă studioul de cycling și mă gândeam cât de sectanți par cei de acolo, cu muzica lor comercială și antrenorii lor hiperactivi. Mai și cântau uneori.
Fast forward câțiva ani, iar prin iarnă am început să am niște dureri de picioare care nu mă lăsau să alerg. Ce era de făcut? Ski de tură, ai să zici, dar pentru scenariul ăsta aveam câteva inconveniete: faptul că locuiam în București, lucram full time, nu știu să schiez și aveam deja o mână în ghips de la o aventură pe snowboard.
What else? Păi, cei mai buni alergători sunt și cicliști buni.
Așa că mi-am luat inima în dinți și am ajuns în întunericul internetului, mai exact pe url-ul paginii cu orarul claselor de cycling.
La prima clasă era plin de fete. Antrenorul era motivul, sper că e clar. Erau doar doi-trei bărbați în sală și arătau a cicliști profi.
Când au început să împingă în pedale cu furie zbierând din toți plămânii pe coloana sonoră – I, I follow, I follow you – am zis că nu-i adevărat ce mi se întâmplă. Am dat ochii peste cap grav și m-am gândit “wow, astea au ceva prafuri în bidoanele cu apă?”. După două clase eram una dintre ele.
Am nimerit la antrenori mai chill și la unii mai duri. M-am trezit cu noaptea în cap, dar am avut dimineți în care m-am trezit cu adevărat abia când a venit instructorul spre mine ca să-mi dea rezistența mai tare. M-am logat la 10 noaptea fix în cont ca să prind loc la o clasă super matinală de a doua zi. Am rugat pe cineva să mă treacă pe listă când nu eram la laptop la ora fixă. M-am pus la curent cu tot repertoriul de piese comerciale de la radio, am bătut palma transpirată cu instructorii și am avut zile în care aproape că n-am putut să stau jos.
Și mi-au prins bine. În iarnă, când am făcut o pauză forțată de la alergare chiar înainte de Semimaraton Gerar, am biciclit cât de mult am putut. Cred că m-a ajutat să păstrez cât de cât forma și să am un rezultat bun.
Aici, în Barcelona, am reluat cyclingul tot de nevoie, după ce am făcut entorsă. Sunt două luni de atunci, din care una de pauză completă de la alergat.
Prima observație a fost că instructorii de la sala (de fițe) la care merg aici nu sunt nici pe jumătate la fel de buni precum cei la care fusesem în București. Pur și simplu nu au darul ăla de a ne motiva, de a organiza antrenamentul prea bine din punct de vedere al intensității și vitezei, parcă nu se legau lucrurile deloc.
Am tot schimbat orele ca să văd cum sunt și alți antrenori. Într-o zi, în sală intră un instructor cu față de puștan, freză de Justin Bieber, gambe ceva mai subțiri decât ale mele și un pic de burtică. Ce să mai, cu tot tricoul lui pe care scria mare “Entrenador”, nu aș fi dat doi bani pe părerea lui nici dacă mi-ar fi arătat cum se face o flotare.
Ei bine, ca în legile lui Murphy, a fost de departe cea mai tare clasă de când sunt în Barcelona. Am început să merg pe cât de mult pot doar la el.
Azi dimineață, în timp ce făceam încălzirea ne-a zis că soția lui i-a dat o veste bună și că vrea să o împărtășească cu noi. Eram numai ochi și urechi, anticipând deja ceva emoționant.
“Șiiiii….vestea bună e că platul de azi va fi mai lung și mai ușor”.
Super. Amuzant.
E clar că cyclingul ajută într-o anumită măsură la păstrarea condiției fizice dacă nu pot alerga. Sigur că nu se compară cu alergarea și că una e să înlocuiești alergarea cu cycling 2-3 săptămâni și alta e să o înlocuiești două luni. Probabil am să reîncep de la un pace cu un minut mai lent decât aveam, dar măcar mă ține în priză.
Și, oricât am râs de playlist-urile lor de Radio Zu, cred că la un moment dat n-ai de ales și începi să accepți muzica asta zbânțuită, să intri în rol și să dai tot ce poți. Iar când reușești să faci asta devine fun, ceea ce îți salvează și sănătatea psihică.
Ce îmi place mie să văd partea plină 🙂
Dacă a început ca alternativă de supraviețuire fără alergare, până la urmă pentru mine s-a dovedit a fi mai mult decât atât. Paaarcă a început să-mi placă.
Vezi cum se leagă toate în favoarea noastră?
Până să te dezmeticești, încep să se lege și mai multe. Începi să citești despre bicle, să-ți iei primii pantaloni din ăia cu pernițe de care ai jurat că n-ai să porți în veci și să faci tot felul de planuri. Poate nu e chiar blessing in disguise, însă în funcție de unde te duc noile planuri, poate fi. Dar despre astea ne auzim într-un episod viitor.