Nu știu alții cum sunt, dar când vine vorba de vreme, știu exact ce îmi place și ce nu. Dar asta nu-mi face viața mai ușoară. Poate din contră. Încep să cred că simplul fapt că am acest scenariu perfect în cap mă face să sufăr într-o anumită măsură de câte ori condițiile perfecte nu sunt îndeplinite.
Rațional ar fi ca noi toți, alergătorii, să fim în aceeași măsură de bucuroși de o cursă pe vreme bună. Numai că vreme bună înseamnă altceva pentru fiecare. Da, sunt câțiva nebuni cărora o zi de primăvară nu le priește. Alții se roagă pentru o ploaie în timpul cursei și alții nici nu iau startul dacă văd că vremea e mai degrabă de făcut copii decât de alergat.
Cu toții avem câte un moment în care dăm nas în nas cu propriile limite. Eu știu foarte bine asta, doar am abandonat la EcoMarathon-ul de anul trecut. Dar mai știu și că azi sunt foarte diferită de Carmen de anul trecut.
Felul în care percepem vremea din timpul unei curse depinde de mai mulți factori, dar doi mi se par esențiali:
Performanță – Alergătorul X știe că nu dă randament la peste 30 de grade Celsius. Mai știe și că sunt câțiva concurenți cărora căldura le priește, deci el e dezavantajat, în timp ce ei sunt avantajați.
Miză – Alergătorul X e focusat pe rezultat sau pe un feeling de relativ confort în timpul cursei. X nu va lua startul. Alergătorul Y și-a jurat că o face no matter what SAU îi place să creadă despre sine că nu dă înapoi dintr-un motiv cum e vremea SAU aleargă pentru experiență și e pregătit psihic pentru oricum va ieși ea. Y va lua startul.
Combinația dintre performanță și miză e de obicei cea care dă răspunsul la întrebarea ce fel va fi cursa mea de azi? Sau va mai fi măcar?
Dacă în adolescență suportam căldura extremă fără probleme, acum o temperatură de peste 25 de grade îmi face alergarea mai dificilă. N-aș fi crezut, dar cândva, nu știu când, a început să îmi placă să alerg pe frig. Poate nu chiar la -8 grade și zăpadă până la genunchi, dar o ploaie ușoară sau o dimineață de iarnă înzăpezită sunt ingrediente ale unei alergări cu adevărat plăcute.
De când m-am mutat în Barcelona mi-am dat seama că nu suport umezeala. Numai că, surpriză! N-am ce-i face. Ori învăț să mă împrietenesc cu ea, ori o las să mă chinuie de fiecare dată. Momentan nu am făcut progrese.
La concursuri am ajuns să îmi doresc o repriză de ploaie. Mă răcorește și mă face să trag mai tare uneori. Singurul lucru pe care mi-l doresc de la o cursă cu prognoză mohorâtă e să nu plouă la start. Poate să înceapă potopul după, dar îmi place să iau startul cu pantofii uscați.
Alții se bucură când aud de la Busu că e cod portocaliu de nu știu ce. Trag tare când vremea e rea și o consideră un avantaj, pentru că deși zicem că vremea e la fel pentru toți, nu toți o tolerează la fel.
La fel simt și alergătorii care fac față căldurii extreme, care nu au nevoie de pauză la fiecare punct de hidratare, deși sunt 30 de grade afară.
Pe lângă vreme, mai sunt multe alte obstacole care pot apărea în timpul unei curse. O parte sunt fiziologice și o parte sunt psihologice. O parte pot fi rezolvate prin planificare, o altă parte, nu.
Tu decizi ce echipament iei la tine, câtă apă iei, ce ai să mănânci. Asta poți controla. Dar ce se întâmplă dacă în posturi, în loc de pastele cu nucă la care te așteptai, găsești jeleuri și nu poți mânca așa ceva. Sau dacă te trezești că organizatorii au modificat traseul în ultimul minut și au adăugat o porțiune exact cu ce nu îți place ție?
Ce se întâmplă atunci? Lași asta să îți distrugă cursa? Să ți-o afecteze un pic? Cât? Peste ce poți trece și peste ce nu? Mai are rost să iei startul dacă știi de la început cum va fi? Mai continui dacă apar surprize pe traseu?
Te-ai întrebat vreodată dacă felul în care reacționezi la neprevăzut sau inconfortabil în timpul unei curse se reflectă și în alte aspecte din viața ta?
Mă întreb la ce ar trebui să lucrăm ca să ne eliberăm de variabilele astea care ne pot transforma o alergare într-o experiență neplăcută. Poate ar fi o idee să nu mai fim atât de atașați de rezultat, fie că vorbim de rezultatul efectiv în timp/clasament sau de rezultat ca experiență.
Nu trebuie să câștigăm de fiecare dată, la fel cum nu trebuie să ne simțim în fiecare minut al cursei ca și cum zburăm pe curcubee.
Poate ne prinde bine și câte o furtună, câte o sesiune de turbulențe, din motive pe care acum nu le vedem.
Nu zic să mergem la o cursă fără un plan, fără un obiectiv sau fără o foiță impermeabilă dacă vedem că plouă. Ci să fim deschiși să primim orice ar veni în calea noastră, fără așteptări.
Până la urmă, ca în viață, un om nepregătit, dar flexibil în fața neprevăzutului are șanse mai mari de reușită decât unul ultra pregătit, dar care joacă numai dacă regulile se suprapun 100% cu cele proprii.
Deci pe când se înscriu friguroșii la un maraton tip MPC 2017 și călduroșii la unul tip Cozia?
Tu ce ai învățat din concursurile la care n-a fost totul așa cum doreai sau te așteptai?
La Transylvania50k 2017 am invatat, ca muntele te poate pune in genunchi cand are el chef, daca nu esti pregatit sa-i faci fata.Si m-a pus.Dar mi-am depasit limitele cu mult acolo sus, si urmatoarea data cand am urcat pe munte, la Ciucas X3, am fost mult mai pregatit.Trebuie sa crezi in tine si sa fii flexibil.Frumos scris, multumim!
@Stefan, eu iti multumesc pentru comentariu si pentru observatia excelenta. Pregatirea (fizica, pentru conditii meteo, pentru neprevazut) face diferenta. Sunt si lucruri pe care nu le putem controla, dar atat timp cat stim ca am facut tot ce puteam cat mai bine, o sa fim multumiti de cursa 🙂 Mult spor la urmatoarele!