Mă duc ca să câștig
Mă bat la podium
Vreau să-mi bat recordul
Totul sau nimic.
E o atitudine prin care mulți dintre noi, alergătorii, trecem. E rezultatul combinației dintre ce vedem că fac alții – iarba e mai verde la vecin & dacă el poate, pot și eu – și nevoia de a ne agăța de rezultate măsurate în timpi și cifre ca să ne evaluăm valoarea.
De parcă a alerga mai bine înseamnă a fi un om mai de calitate, mai deștept, mai frumos și mai de succes. Cât de departe de adevăr, nu? 🙂 E chiar invers, dacă ne gândim la cei concentrați doar pe a alerga mai mult, mai repede și mai bine. E plin de ego-uri umflate de premii și like-uri atât de efemere și de lipsite de importanță în imaginea de ansamblu a sportului.
Dar chiar trebuie să câștigi de fiecare dată?
Cum ar fi să îți ștergi din minte complet existența podiumurilor și a PB-urilor? Cum ar arăta atunci alergarea?
Și oare nu e suficient restul, tot ce vine pe lângă gloria cuantificabilă? Eu zic că e.
Pentru că restul = viața ta complet schimbată, om bun.
Restul înseamnă tot ce ți-a adus alergarea de când ai pus prima dată adidașii ăia varză în picioare și ai simțit că-ți pocnesc plămânii după un kilometru. Și ai zis ok, hai și mâine.
De atunci și până acum ai câștigat sănătate, formă și condiție mai bune, poate ai început să mănânci mai sănătos, să petreci mai mult timp în natură, gândești altfel, îți înfrunți demonii și limitele altfel, ți-ai făcut prieteni noi, ți-ai reorganizat programul, îi inspiri și pe alții și tot așa.
Oare nu e de ajuns?
Oare nu e mai mult decât au 99% dintre pământeni?
Podiumul are 3 persoane. Hai, 5 sau 10 în unele cazuri. Hai, 50, dacă chiar luăm toate categoriile, la un concurs mare. (Ok, fii hater și găsește-mi un concurs cu 300 de premianți)
E drept că o competiție e o motivație puternică pentru a te ține de antrenamente. Uneori, pe mine numai asta mă scoate la alergat. Amintirea doamnei de la categoria +50 care mi-a zis o dată, politicos, să mă dau din calea ei și a trebuit să o fac. Asta pentru că așa suntem noi, homo sapiens. Suntem motivați de rezultatele palpabile și imediate, dar uităm să privim imaginea în ansamblu și să vedem că, oricum ar fi, suntem deja câștigați.
Văd reacții triste, dezamăgiri și scuze de la alergători care și-au setat un obiectiv de timp sau clasament și nu l-au obținut.
Ce încerc să zic e că n-ar trebui să te consideri mai puțin victorios decât cineva care e pe podium, chiar dacă termini cursa cu închizătorul. Hello! Ai câștigat deja ceva mult mai valoros decât podiumul.
Apropo de inspirație. Nu neg că sunt probabil sute de mii de oameni care s-au apucat de alergat avându-l ca model pe Kilian. Ne inspiră. Dar sunt mulți alți alergători care fac asta fără să fie prin niciun top. Și mai sunt alții care, frate, au the perfect fucking life – câștigă UTMB-uri, au o familie frumoasă și se ocupă cu viticultura într-una dintre cele mai frumoase zone de pe Pământ. Ce ți-ai dori mai mult dacă ar trebui să alegi doar una dintre ele?
La anul pe vremea asta n-o să mai ținem minte cine a câștigat ce concurs, dar o să fim cu ochii pe X-ulescu, care s-a lăsat de nuggets și s-a apucat de alergat și te lasă gură cască cu pozele lui de prin munți.
Mai gândește-te și la cost. E adevărat că, dacă simți că poți să faci performanță și că ești în formă, e greu să reziști tentației de a vedea cât de departe poți ajunge. Numai că performanța are un cost, iar cel mai greu de suportat e cel al corpului care începe să scârțâie.
Nu fac o apologie a mediocrității. Dacă crezi asta, înseamnă că nu m-am făcut înțeleasă și că probabil n-am scris cu suficientă empatie pentru tine.
Nu e absolut nimic mediocru în faptul că ai o viață mai frumoasă, mai sănătoasă și mai fericită decât înainte să te fi apucat de alergat. Niciun podium nu poate fi genul de rezultat care să concureze cu rezultatul ăsta.
Și atunci, nu ești de acord că e mai mult decât suficient ce obții deja din alergare și fără să obții trofee?
Răspunde-ți la o întrebare: ce ești de fapt? Ești alergător sau ocupant de podiumuri?
Este o intrebare foarte buna, la care eu am gasit raspunsul inainte de a ma apuca serios de alergare. Pentru mine, alergarea a fost o placere si m-am bucurat de fiecare tura de antrenament sau competitie si in sufletul meu am stiut ca asta a insemnat un podium. Cei din jur intreaba adesea, pe ce loc ai iesit, chiar conteaza? atata timp cat ai alergat pentru tine si placerea de a alerga lucrul asta mi se pare irelevant!