Zbor, joaca, suferinta, bucurie, prabusire, revenire, lupta, extaz. O cursa buna de alergare montana le are pe toate, pe rand si in doze diferite.
Pentru mine, insa, Maratonul Piatra Craiului de anul asta a fost in mare parte suferinta si transpiratie.
Cu cinci minute inainte sa iesim pe usa si sa pornim spre start, stateam cu piciorul stang in Saucony Peregrine si cu dreptul in Hoka Torrent. Inca nu ma hotarasem in ce alerg. Era cam ceata in mintea mea.
MPC a venit dupa cateva saptamani in care motivatia mea de a concura a fost destul de jos. De alergat inca aveam chef sa alerg, dar aveam o stare de anxietate de fiecare data cand ma gandeam la vreun concurs. Parca logistica, planificarea, increderea destul de scazuta – toate ma oboseau numai cand ma gandeam la ele.
La MPC m-am dus cu dor. Pur si simplu imi era dor de traseu si am vrut sa fiu acolo. Insa nu poti alerga bine doar din dor.
Am facut o cursa mediocra, dar m-am intors acasa bucuroasa ca am facut-o. N-am considerat-o un esec, o cursa care nu mi-a iesit. M-am bucurat sa fiu acolo, desi nu a fost cea mai buna zi a mea si au fost putine momente de placere reala a alergarii.
Pentru mine, o cursa buna inseamna o combinatie de joaca, lupta, suferinta si planificare. La final trebuie sa dea un sentiment pe plus.
Sunt stari care se alterneaza. Stii ca trece partea in care te incalzesti si ca va veni un moment al luptei, in care trebuie sa tragi de tine, apoi stii ca va veni un moment in care ai sa pici si ca trebuie sa treci si peste el.
De cele mai multe ori, cand dau de greu, ma ajuta psihicul si starea de joaca. Sunt momentele alea dintre starile mai dificile in care dau drumul la picioare topaind, urc cu o melodie indoielnica in casti sau alerg pur si simplu din bucurie, uitand ca sunt intr-o cursa.
Mai ajuta si un pic de atentie la opriri sau puncte importante, adica sa-ti functioneze creierul incetosat de efort si de entuziasm suficient de bine incat sa iti amintesti ce ai planificat de acasa – timpi, alimentatie, pauze etc. Toate starile astea vin pe rand intr-o cursa, ca intr-un carusel.
Ei bine, la MPC pentru mine a fost cam 80% suferinta si 20% joaca. Din pacate, psihicul, energia de lupta si parca nici fizicul n-au prea fost acolo in ziua aia.
Cursa inceputa la Plaiul Foii
Pe primii kilometri ma simteam ok. Gafaiam grav, dar e ceva normal. Sau, mai bine zis, obisnuit. Cand a inceput urcarea mai serioasa si a venit momentul sa trec de ritmul de incalzire, n-am reusit sa o fac.
Vedeam fetele cum ma depasesc, stiam ca teoretic pot alerga mai repede decat atat, cel putin sa tin pasul cu ele, insa nu reuseam sa apas pe Start. M-au intrebat doua daca sunt ok, dar n-am stiut ce sa le raspund.
Pe de-o parte, stiam ca e ceva obisnuit pentru mine sa gafai foarte tare pe primele urcari, chiar daca nu sunt nici la 70% din capacitate. Pe de alta parte, imi simteam picioarele ca niste busteni si aveam senzatia ca oricum nu pot sa urc mai repede.
Privind in urma, poate e usor acum sa zic ca as fi putut, dar una e cand stai in fotoliu si alta e cand impingi in genunchi.
Au fost portiuni pe care le puteam alerga si le-am mers. E mai grav sa mergi, va zic sincer. Pentru ca nu-i nicio placere in situatia asta si nu faci altceva decat sa prelungesti momentul. Alergand, trece mai repede.
Pe portiunea mai tehnica am mers extreeem de incet. Am vazut marcajele si corzile puse de organizatori pe partile mai dificile si le-am urmat asa cum erau. Nu stiu daca am riscat vreun pic, stiu doar ca pe 90% din segmentul Saua Funduri – Refugiul Spirlea a fost plimbarica intr-un ritm atat de incet, incat parca ma frustra si pe mine.
De la Spirlea am inceput sa mai alerg la vale, in continuare cu atentie la radacinile ude, dar topaiam mai cu spor, parca. Si ma felicitam pentru ca am ales Hoka. M-am simtit excelent in Torrent, desi aveam emotii ca distanta e prea mare si ca o sa ma doara picioarele dupa un punct. N-a fost asa, au fost aderenti si am simtit poteca perfect cu ei. Am calcat de vreo doua ori stramb pe niste radacini ude, evident, dar noroc ca aveam gleznele bine legate cu leucoplast si n-a pocnit nici una.
Abia cand am ajuns spre bariera de la Plaiul Foii am inceput sa ma simt mai ok. Acolo am intrat in starea de joaca. Culmea, pentru ca alergarea aceea pe plat e unul dintre segmentele cele mai grele. Si a fost singurul punct in care aveam planificat exact ce am sa fac: iau gelul cand am contact vizual cu punctul de alimentare, iau un pahar cu apa din punct si pornesc din nou fara sa pierd vremea.
Pe bucata de urcare usoara care a urmat am alternat mersul si alergatul, iar cand a inceput urcarea mai serioasa spre Refugiul Diana, am pus castile in actiune. Cred ca am urcat destul de bine, desi nu am niciun termen de comparatie.
Acolo unde stiam eu ca se termina urcarea erau Dinu si Andrei D, care m-au directionat spre o varianta ocolitoare, asa ca a mai fost ceva pana in varf. Am continuat cu gandul ca asta chiar e ultima urcare si nu mai e mult pana la finish. Si cu ocazia asta mi-am dat seama inca o data ca imi e mult mai usor sa indur niste urcare in plus fata de ce ma asteptam, decat mi-ar fi fost sa indur niste kilometri de plat sau “valuri” alergabile.
Cand am trecut de refugiu, aveam muschii atat de incarcati, incat pentru cateva sute de metri nici n-am putut sa alerg. Apoi am dat drumul la picioare si a urmat incidentul cu albinele, cu care am inteles ca multa lume s-a luptat cand a trecut pe langa ele, imediat dupa refugiul Diana. M-am ales doar cu o intepatura, din fericire.
Ei bine, pe bucata asta de coborare parca imi mai revenisem si eram un pic mai zen. Nu m-a mai depasit nicio fata, dar nici eu nu mai avusesem contact vizual cu vreuna inca de pe prima urcare. Deci fight mode era dezactivat de mult.
La Coltul Chiliilor am baut un izotonic, dupa care am dat de Adrian Branescu si am alergat impreuna spre finish. Bucata aia de dealuri care urmeaza sunt unul dintre tipurile mele preferate de traseu pe care il numesc roller coaster – sus si jos pe single trail, alergabil in viteza, in coborare usoara. Acolo am trecut pe langa Monica, desi probabil pusese distanta maricica intre noi mai ales pe sectiunea tehnica, dar fiecare oboseste si se odihneste pe parti dferite.
Cand s-a terminat coborarea l-am vazut si pe Andrei, care ma astepta sa ma incurajeze. Mi-a zis ca Lavinia era doar la cateva sute de metri in fata, dar stiam ca daca nu i-am recuperat pe cei 36 de km pana acolo, n-am cum sa ii mai recuperez pe asfalt. In orice caz, am tras pe plat cat sa simt ca ajung la finish obosita.
Timpul a fost de 5h33min si cred ca am ajuns pe locul 5 la open feminin (dar locul conteaza mai putin).
Acolo, vestea celor doi alergatori care se accidentasera – in momentul acela nu stiam ca fusese cu final tragic – ne-a cam tinut pe toti incordati. Nu stiam despre cine e vorba, ne faceam griji in egala masura pentru rude si prieteni aflati in concurs, cat si pentru cei pe care nu ii cunosteam.
Mindset de performanta
La final de sezon aglomerat si mai competitiv decat pana acum, imi dau seama ca abilitatea de a ne monta intr-o cursa, de a intra in starea aia de competitie si lupta e o resursa epuizabila. Cel putin pentru mine. Pur si simplu, metodele de a ma aduce la fiecare cursa in starea de a cere si a da maximum posibil nu mai functioneaza la fel de bine.
Fiecare are resorturile proprii de a se incarca cu motivatie si ne motiveaza lucruri diferite. Cand imi lipseste, motivatia mea isi revine, de cele mai multe ori, cu meditatie, alergari usoare in care sunt singura si ma simt bine, zile petrecute in ture pe munte.
Dar vine si din lucruri ce tin mai mult de rezultate palpabile – antrenamente mai intense reusite, de exemplu. Stiu ca daca sunt zen, odihnita, antrenamentele au iesit si o sa intru si in starea de bucurie, de joaca, am sanse mari sa fac fata luptei intr-o cursa. Dar ulciorul nu tine de multe ori la apa si, pe final de an, imi dau seama ca se fisurase pe alocuri.
Cauzele poate nu-s atat de surprinzatoare. Am alergat mult anul asta in antrenamente si concursuri si am fost mai riguroasa decat oricand. Insa poate n-ar trebui sa ma surprinda ca n-am putut sa trag de mine la MPC cand, cu o saptamana inainte am facut o alergare de 27 km cu 2400m diferenta de nivel in Bucegi, plus o recunoastere lunga de traseu, plus alte ture si alte lucruri care nu au fost neaparat in favoarea performantei.
Exemplu: pe traseul clasic pe care alerg de cele mai multe ori prin Brasov, pe o scurta panta, la ultimul antrenament inainte de MPC n-am putut sa alerg. La alergarea urmatoare, la cateva zile dupa MPC, am alergat-o fara sa o simt.
E dificil sa alegi intre a te pastra pentru un concurs, a ramane doar cu antrenamentele cu adevarat de folos si a face ture pe munte, ture de bicicleta si alte distractii care te costa niste energie si oboseala.
Din punct de vedere sportiv, cei mai multi dintre noi avem cam doua varfuri de forma pe sezon, asa ca asteptarile nu pot fi aceleasi mereu.
Exista curse de obiectiv A – performanta si exista curse de obiectiv B – antrenament sau mentinere. Privind in urma, ma bucur ca au iesit bine cele de obiectiv A – locul .1 la Brasov Maraton, la Transylvania 50K si la stafeta de la Grossglockner Ultra Trail. Si poate ca sentimentul ca a fost, totusi, bine la MPC vine si din faptul ca nu am avut-o in plan ca obiectiv major.
Nu stiu ce va urma, dar mi-ar placea sa revin candva cu entuziasmul si emotiile pe care le-am avut la primele doua participari, in 2015 si 2016.
Am sa inchei cu multumiri catre organizatorii MPC si catre Datacor Running Team, Infinity Run pentru echipament (ce bine ca am ales Torrent!) si Gold Nutrition pentru energie.