Maine e zi de cursa

Stai pe marginea patului intr-o camera de pensiune dintr-un sat de munte in care n-ai mai fost niciodata. E inca un loc in care, acum cativa ani, inainte sa alergi pe munti, nu te-ai fi gandit ca ai sa cauti cazare.

Ai plecat cu o ora mai devreme de la birou, dar cu bagaje, drum, luat kit-ul si toate cele, tot te-a prins miezul noptii. Deja e mult prea tarziu si incepi sa devii anxios – ar trebui sa te culci cat mai curand, ca maine e zi de cursa. Ceasul e pus sa sune la 6, dar pana te culci, pana te foiesti in pat, iarasi prinzi cel mult cateva ore de somn. Asta daca reusesti sa adormi.

Camera miroase si arata fix la fel ca toate celelalte. Probabil arata la fel acum 15 ani. Doua paturi single din lemn unite, cuverturi lucioase deasupra, asortate cu perdelele galbene care acopera fereastra de termopan. Un dulap din lemn fara umerase si o mica noptiera unde – ce bine! – ai o priza pentru telefon. Ceasul il incarci in priza de la baie. Pe jos e o mocheta bej-gri care a strans praful sutelor de drumeti in toti anii astia, usor tocita in dreptul usii de la intrare. 

In dulap oricum n-ai sa-ti pui nimic. De obicei iti lasi rucsacul pe jos si scoti ce iti trebuie pe rand. Si incepi cu echipamentul.

E obositor momentul asta. Niciodata nu stii exact ce ai sa porti. Oare cum va fi vremea? Oare ne prinde ploaia pe sus? Pantaloni scurti sau lungi? Scurti, ca mereu cand ai luat lungi ai regretat. Decizi ca de data asta e mai bine sa cari niste jambiere, cat sa treci controlul de echipament, decat sa-ti iei din nou pantaloni lungi. Si pantofii? Ai carat doua perechi pana aici si inca nu stii in care alergi. E ok, te hotarasti inainte de start.

Si cate batoane sa iau? Unul pe ora sau mai des? Si cam cate ore sunt intre checkpoint-uri? 

Deschizi inca o data pagina cu profilul cursei si ai acelasi sentiment pe care il aveai in copilarie, la teza: te uiti la ea si ai impresia ca nu stii nimic. Ca nu esti pregatit pentru asta si ca nu tii minte traseul. Tot ce vezi e o linie franta care urca si coboara si nu-ti raspunde la nicio intrebare. 

Oare cat fac pana pe varf? Oare e tehnica bucata asta? Platul asta e plat sau e un pic in urcare? Checkpoint-ul trei era chiar inainte de varf sau imediat dupa? 

Panica. O mie de detalii pe care nu le stii, n-ai timp sa le inveti si maine, in timpul cursei, creierul tau o sa fie prea ocupat cu efortul ca sa-si mai poata aminti.

Si apropo de asta, timpul ala pe care l-ai zis prietenilor ca vrei sa-l scoti pare acum spus la bingo. Mai bine nu ziceai nimic si vedeai tu ce iese.

Faci un exercitiu: incerci sa vizualizezi traseul si sa repeti strategia de cursa ca pe poezie. Strategie e mult spus. Iar ai impresia ca nu ai analizat harta cum trebuie. E destul de greu, daca n-ai fost niciodata pe acolo, dar macar sa-ti dea senzatia de minimum control. 

Deci incepe cu 2km plat, aici alerg de incalzire, sa nu ma fure viteza altora; apoi incepe prima urcare, imi ia cam o ora; baton si gel. Sau doar gel? Dar daca nu intra nimic? Dupa varf schimbam viteza. Dar daca n-am sa pot? Daca ma tai mai tarziu? La checkpoint trei ii dau cu mancare. Dar daca n-au nimic sarat? Mai bine iau la mine…Sau sa nu car? 

Si te opresti aici. De aici, nu mai stii traseul. Incepi sa reciti de la inceput. Ok…deci….2km plat, apoi o ora de urcare, baton, gel, apoi un pic de viteza, coboram… fuck, am uitat tot. Iar se rupe filmul. Esti prea obosit sa faci asta acum.

Ce stii sigur e ca va veni momentul ala in care n-ai sa mai poti. In care cvadricepsii o sa arda, ai sa simti ca te misti in reluare, ai sa gafai atat de tare, incat ai sa te sperii si pe tine, mancare n-o sa mai intre si, doamne fereste, cine stie cum o sa te apuce si vreo durere prin stanga sau dreapta. 

O sa fie prabusirea. O sa fie momentul in care fie renunti la lupta si incepi sa alergi confortabil, fie tragi de tine cu gandul ca ai mai trecut prin starea asta de atatea ori si ti-ai revenit aproape incredibil. 

Si daca ma depaseste cineva in momentul asta? Sper sa nu ma demoralizez. Cum fac asta? 

Decizi ca ai sa respiri, ai sa ii dai mai departe si sa speri ca atunci cand iti revii, il prinzi din urma. Cursa se termina abia la finish. Ai invatat asta pe pielea ta de atatea ori in care ai luptat pana la final si ai rasturnat situatia. Sau invers, te-ai resemnat si ai ajuns la finish cu cateva secunde dupa cel din fata, dar cu resurse in picioare. Hai sa nu fie maine o zi din aia.

Pfuai, ce o sa doara ultimii kilometri! Asta e teama sau nerabdare? Poate te salveaza gelul ala cu cofeina, dar ala ba e prieten, ba e dusman. 

In plus, a doua urcare arata horror. Acolo stii ca trebuie sa bagi castile, dai play Shakirei, care te scoate din rahat de fiecare data, si repeat si repeat cu volumul la maximum, pana ajungi sus. Gusturile muzicale la efort nu se discuta. Asa ai reusit sa confuzezi Spotify si iti da numai recomandari aiurea.

Si mai multa panica. Te calmezi un pic gandind ca timpul conteaza. Cursa ta conteaza. Sa dai tot ce poti. Si, daca se poate, sa nu-ti rupi nimic pe traseu. 

Sa castige varianta ta care vrea sa dea tot ce poate, chiar daca nu esti in forma maxima, dar sa stii ca ai dat tot. Si realizezi ca singurul tau concurent in cursa de peste cateva ore e gandul ala care iti spune ca nu mai poti, ca ar trebui sa te opresti sau sa mergi mai incet. Ca nu merita. Incepi sa reiei cu liniuta toate motivele pentru care, de fapt, merita. Sa fie fresh toate motivele astea de dimineata, pregatite sa iasa la inaintare cand vei avea nevoie de ele. 

Si totusi, speri sa nu te loveasca momentul de prabusire cand esti pe plat. Simti ca n-ai viteza suficienta in picioare ca sa-ti revii pe plat. 

Dar tu esti si cu genunchiul…Pff… sa nu cumva sa te apuce genunchiul. Asta e, ai sa alergi mai usor la vale si daca te depaseste careva, sa i-o dai pe urcare de n-o sa se vada.

Dar daca nu merge motorul la urcare? N-a fost o idee buna sa dai skip la antrenamentul ala cu pante. Dar macar a meritat, l-ai sacrificat pentru o tura misto de drumetie cu prietenii care te-a incarcat cu energie cat pentru zece ani.

Si daca te ratacesti? Fuck again. Alungi ideea asta. Nici nu vrei sa te gandesti la ce-ai sa faci atunci. Excluzi complet varianta asta. Ai ceas, ai track, n-are cum sa ti se intample. Nu din nou.

Inchizi pagina cu profilul. Oricum nu mai retii nimic acum. O deschizi pe cea cu echipamentul obligatoriu. 

“Manusi, check. Pantaloni… am zis ca iau scurti. Pantofi cu talpa profilata… impermeabila…hm, pe bune? Oricum niciodata nu o port. Oare ceilalti si-o iau? Si eu pe care dintre cele trei sa o car? Membrana grea, impermeabila care oricum se uda dupa 20 de minute sau foita usoara de vant? Sau nici una? Pisici, ma hotarasc de dimineata.”

Dimineata…

Si, deodata, iti amintesti de ceva ce ar putea sa-ti strice toata cursa si tot sezonul si toata viata.

“Cafeaua! Am uitat cafeaua acasa! Daca n-au cafea oamenii astia maine?!!!”

Deschizi fereastra si te ia cu frig. Prin intuneric distingi conturul crestei. Pare ca va fi vreme buna maine. Speri la un strop de ploaie, totusi. Ba nu, la mai multa ploaie si la frig. Sa fie atat de frig, incat sa te forteze sa alergi repede, ca sa nu ingheti. Si atata ploaie, incat sa-ti ia gandul de la durere.

E atat de liniste acum si va fi atata suferinta in cateva ore. Brr, iar ti se strange stomacul. Iar te simti ca la teza, ca ai blank in memorie. Dar deja te gadila talpile. Esti nerabdator si te gandesti ca n-ai sa poti dormi din cauza asta. Nerabdare sau anxietate? Sau teama de ce va urma? Tu te-ai bagat in asta si, oricat de greu va fi, stii ca n-ai vrea sa fii in alta parte si sa faci altceva. E paradoxal, dar abia astepti. Ai vrea sa fie startul acum, in cinci minute. Cum explici sentimentul asta cuiva care nu alearga?

Si daca…?

Cat pe ce sa iti incolteasca inca o grija. Dar gandul e alungat de zgomot.

De jos, de la bucatarie, se aud rasete si galagie printre farfurii si tacamuri. Probabil ceilalti s-au pus la masa. Decizi sa cobori si tu cu caserola de paste luate la pachet, ca maine e zi de cursa. Si in curand vine iarna si o sa-ti fie dor de seri ca asta.

Deschizi usa de la bucatarie si in loc de salut, intrebi ca si cum e cea mai importanta decizie din viata ta:

“Bai, voi va luati foita?”

---

Foto: Andrei Tale