Oboseala acumulată după un sezon de alergare poate fi identificată după câteva semne.
Tag: accidentari
Prima alergare de după recuperare
Cum vă povesteam într-un episod anterior, accidentarea de la piciorul drept m-a lăsat cu o ditamai pauza. Practic, au fost două luni aproape fără nicio alergare. Mult, mult timp de urcat pe pereți. În ultimele două săptămâni din această pauză am făcut fizioterapie și n-am avut voie să fac nici un pic de efort ce implică picioarele. După ultima ședință de fizio, weekendul trecut, am făcut o alergare de test, să văd dacă mai doare, dar singura durere a fost cea psihică, atunci când am realizat cât de greu mă mișc.
Weekendul trecut au fost două alergări care mi-au făcut cu ochiul – RunFest Race to Nature și NN Bucharest International 10k. Mă mânca în talpă să le fac pe amândouă, dar sigur n-ar fi fost înțelept să alerg sâmbătă și duminică în condițiile în care ultima ședință de curenți la fizio fusese vineri, iar consultul de după terapie în care speram să primesc binecuvântarea ortopedului era programat luni.
You run some, you learn some
Mai știi cum era în copilărie când toți ceilalți copii se jucau afară, în soare, iar tu stăteai în casă și făceai temele, eventual și cu un picior în gips? Dacă nu știi, ai tras lozul norocos al copilăriei perfecte. Cam așa m-am simțit eu weekendul trecut, când toată lumea a alergat, în timp ce eu încercam să văd partea bună a faptului că nu pot să alerg și-mi petrec tot timpul învățând.
O vizită la ortoped mi-a confirmat bănuiala legată de durerea de picior. E vorba de cuvântul cu P. Da. Periostită, cel mai probabil. Urmează 10 zile de fizioterapie, în care nu numai că n-am voie să alerg, dar recomandarea a fost să nu fac nici antrenamente cu greutăți pentru picioare. Prin urmare, am timp două săptămâni să fac spatele ca Schwarzenegger și să mă pregătesc de o întrecere cu Phelps în bazin.
S-a cam ales praful de antrenamentele mele de alergare, după o lună de vacanță și încă o lună de accidentare. Am trecut prin toate fazele despărțirii de când a început durerea și n-am mai putut să alerg – negare, furie, negociere (“alerg doar un piiic”), iar acum sunt la acceptare.
Unde nu-i cap, e vai de picioare – cum m-am făcut de râs la sală
Acum vreo trei ani, când am început să mă antrenez și cu greutăți, din gura mea a ieșit una dintre cele mai mari prostii din istorie. O prostie izvorâtă din neștiință, care acum s-a lăsat și cu efecte adverse.
Eram la fosta sală Bootcamp România, era luni (ziua de picioare), iar circuitul includea un exercițiu pentru gambe – ridicări pe vârfuri, cu un sac de 10kg în spate.
Am trecut cu bine de toate exercițiile din circuit, dar când am ajuns la cel pentru gambe, m-am oprit.
Când sportul sănătos devine nesănătos
Citeam ieri articolul lui Silviu Bălan și mi-a rămas în gând un subiect pe care nouă, celor care facem sport din pasiune, ne cam place să îl evităm – accidentările la care ne expunem, atât de serioase încât ne pot afecta stilul de viață pentru totdeauna.
Pe scurt, Silviu e unul dintre cei mai buni alergători montani din România. Asta îi place să facă și îi ocupă cea mai mare parte a timpului. Recent, a fost diagnosticat cu două hernii de disc, una dintre ele atingând nervul.
Accidentarea înseamnă nu doar finalul antrenamentelor și al competițiilor (pentru o bună vreme), ci și o schimbare completă a stilului de viață, în care va trebui să includă ore lungi de fizio și kinetoterapie. Și, poate mai dureros decât durerile fizice de spate, e faptul că trebuie să renunțe la marea lui pasiune de când era copil, alergarea montană, ba chiar să evite o mulțime de alte forme de efort fizic.
Accidentări la ordinea zilei
Dacă te uiți pe o listă a celor mai comune accidentări ale alergătorilor, ai să vezi că e foarte lungă și cuprinde probleme mai ușoare, recuperabile, dar și unele care își pun amprenta nu doar pe performanțele sportive, ci pe viața de zi cu zi.
De la clasicele dureri de genunchi, fasciita plantară, tendinita, leziuni de menisc, sindrom ilio-tibial, banala (dar groaznica) entorsă, dureri de spate, de șolduri, de glezne, până la fracturi de stres. Și astea sunt doar cele comune, pentru că dacă citești întreaga listă, ai șanse mari ca sportul tău preferat să rămână statul pe canapea.
Unul dintre cei mai buni medici cardiologi din București m-a avertizat vizavi de antrenamentele de alergare de viteză (în sistem anaerob), așa numitele intervale sau bucăți. Mi-a spus că distrug celula cardiacă și că, dacă nu fac performanță și nu-mi câștig pâinea din asta, ar fi mai bine să rămân la jogging. În fiecare zi afli ceva nou și destul de șocant, important e cum interpretezi și ce faci după.
Cum se poate ca sportul (de orice fel), atât de sănătos, de recomandat și de promovat, să fie cauza atâtor probleme medicale grave?
Din punctul meu de vedere, vorbim de două categorii expuse la un risc crescut de accidentare – sportivii foarte începători și sportivii de performanță.
Despre alergarea pe datorie
Nu alerga pe datorie. Un sfat de la un maratonist (mult) mai experimentat decât mine descrie perfect o greșeală pe care majoritatea alergătorilor au tendința să o facă.
În alergare, evoluția e foarte ușor de măsurat. Mai adăugăm un kilometru în plus, mai scădem un minut pe cronometru, ne mai înscriem la un concurs sau două sau trei unul după altul.
E normal să-ți dorești mai mult, mai ales când toată lumea din jurul tău aleargă mai mult și mai repede. Și de multe ori, tentația de a forța e mare, pentru că sentimentul pe care îl ai când îndeplinești ceva de necrezut creează dependență.
Ce înseamnă să alergi pe datorie? Înseamnă că tot ce ai forțat se va întoarce împotriva ta și a sănătății tale cândva. Alergări prea lungi și/sau prea rapide, curse de trail pe trasee tehnice pentru care nu te-ai pregătit destul, competiții la care te duci deși nu te simți bine, nu ești odihnit, la care tragi de tine mai mult decât ar trebui, iar la finish ajungi praf.