Limone Extreme Skyrace was the last race of the season, and it felt like the cherry on top – just as tough as the entire season altogether.
The race wasn’t exactly in the cards in the beginning of the year, when we made our calendars. But then our friends in Datacor Running Team started bringing it up and it didn’t take long to decide.
De cand impartim aceleasi poteci, aceeasi casa si participam la aproximativ aceleasi concursuri, Andrei si cu mine primim des intrebarea: “va antrenati impreuna?”.
Partea amuzanta e ca unul raspunde DA si celalalt, NU. Si partea cea mai amuzanta e ca amandoi avem dreptate.
Eu sunt aia care raspunde cu NU. Sa va explic de ce.
Citește mai mult
Zbor, joaca, suferinta, bucurie, prabusire, revenire, lupta, extaz. O cursa buna de alergare montana le are pe toate, pe rand si in doze diferite.
Pentru mine, insa, Maratonul Piatra Craiului de anul asta a fost in mare parte suferinta si transpiratie.
Citește mai mult
As a kid, I used to play the violin. It meant hours of practice almost every afternoon, when everything I played made my family and our neighbours cringe.
I could tell by their fake smile when we met in front of the building. They’d ask me “so how is the violin practice going?” as if they didn’t already know it was going terrible.
But every once in a while, the noises I usually made would sound like real music. Call it flow or practice making perfect, but some days the chords just “aligned” to play as they should.
I had the same feeling about running Brasov Marathon last Saturday. A race that I hadn’t been to before on a route that was kind of familiar to me because I had trained on parts of it, but never entirely and definitely never feeling in such a good flow as I did on the race day.
A trecut o săptămână de la Marathon 7500 și tot nu pot să-mi scot Phoenix-ul din cap. Nici senzația pe care o aveam în mașină, în drum spre Peștera, când îmi aminteam de treptele acelea de lemn de lângă mânăstire şi cum abia le mai alergam anul trecut cot la cot cu Cristina Cecan, ca pe cireaşa de pe tortul celor 45 de km. Nod în gât.
Când nu poți alerga, faci ce poți ca să-ți ții mintea și picioarele ocupate cu altceva. Așa că eu mi-am pus toată energia în rolul de spectator la cursă și suport pentru cei care chiar au tras.
Joi am ajuns destul de devreme la base camp, în Peștera – doi concurenți (Cristina și Andrei, echipa Blue Skies) și doi accidentați veniți ca suporteri. Ne mânca în talpă pe amândoi privind cu jind cum își pregătesc ceilalți echipamentul pentru alergare.
Am avut timp să socializez cu alergătorii, cu prieteni de care îmi fusese dor, să instalăm corturile și să observ tensiunea aceea din aerul răcoros din seara precedentă startului. Alergătorii știu despre ce vorbesc – golul din stomac când te uiți cum se lasă întunericul peste munte, lumea mai vânzolește un pic și se pregătește de culcare devreme, corpul e în expectativă și știi că mai sunt câteva ore până începe nebunia. Îmi place mult, e ca un drog de emoții pe care deja știu să le declanșez cât de cât controlat și le savurez. Deși odată pornite, e mai greu să le opresc și mă prinde startul făcând exerciții de respirație. Da, îmi fusese dor de asta.
Citește mai mult
Țin minte foarte bine săptămânile dinaintea primului meu semi și zâmbesc de fiecare dată când îmi amintesc de perioada aceea. Privind în urmă, au fost cu pregătire mentală mai mult decat fizică.
Sigur, dădeam două ture de IOR în fiecare zi, mi se părea că sunt cât de cât antrenată, dar când mă gândeam la 21 (douazecisiunu!!!) de kilometri parca se înmuiau picioarele.
Cu puțin timp înainte de primul semimaraton s-a întamplat să fiu la Londra și sa merg la seminarul lui Tony Robbins, Unleash the Power Within. Evident, toată crema tehnicilor motivaționale se îndreptau către credința asta a mea – pot sau nu pot? Hai să-mi spun că pot.
Și am putut. Încet, relaxat, cu o tonă de glume în program, am trecut de finish și mi-am luat medalia.
A mai urmat o perioada de alergări pe asfalt, până când Facebook a început să-mi plimbe pe la nas ceva și mai interesant – oameni care aleargă la munte. Știam de EcoMarathon, îmi dorisem vreo doi ani la rând să merg, dar în naivitatea mea, eu chiar credeam că mai prind loc dacă mă înscriu în aprilie 🙂 such a rookie!
Weekendul trecut mi-a adus cea mai mare bucurie legată de alergare și cel mai bun rezultat pe plan sportiv de când m-a prins microbul ăsta: un podium la a 11-a ediție a Maratonului Piatra Craiului, pe care nu credeam că voi ajunge, un timp mult mai bun decât așteptările mele și o experiență de trăire deplină a cursei, care din fericire n-a fost umbrită de nicio durere sau accidentare.
Cu 5h 35min am fost pe locul 2 la categorie, 5 la open feminin (din 124 finisheri) și un rotund loc 100 în clasamentul general (dintr-un total de 733 de finisheri).
De data asta nu a mai fost întâmplare, lipsă de concurență sau mai știu eu ce conjunctură care să încline balanța în favoarea mea. MPC-ul chiar atrage o concurență serioasă, alergători buni și experimentați, dar și începători (așa cum mă mai consider și eu) care vor să-și îndeplinească o nebunie. De data asta picioarele au tras, am mâncat bine, am forțat psihicul să rămână strong și am încercat să alerg cât mai aproape de potențial.
Rewind
Ca să dau un pic de context, anul trecut au fost primele mele alergări montane, iar la MPC 2015 m-am hotărât să mă înscriu atunci mai mult din curiozitate. Pentru că nu știam la ce să mă aștept și toată lumea vorbea despre cât de greu e, în dimineața concursului de atunci am avut niște emoții mai mari ca niciodată. Îmi amintesc de ele cu drag, totuși. Fac parte din frumusețea începutului și a necunoscutului.
Am să fac o mărturisire. Nu e deloc o noutate pentru cine mă cunoaște mai bine, dar pentru că în ultima vreme văd că nu mă mai citește doar mama, simt nevoia să clarific. Sunt varză la orientare.
Atât de varză încât acum câțiva ani m-am rătăcit în orașul natal, în drum spre cinematograful aflat la cel mult 1 km de casa mea și la care fusesem de o mie de ori. Varză rău.
Pentru un alergător montan, asta nu e cea mai minunată dintre calități. M-am rătăcit de atâtea ori la concursuri, încât ideea de a fi prima mă sperie – eu după cine aș alerga dacă n-ar fi nimeni în fața mea?
Norocul meu e că la alergări sunt mereu oameni înainte, traseele sunt marcate și mai sunt voluntari care să-mi arate încotro. Dacă nici când sunt relaxată nu reușesc să-mi găsesc calea, darămite când sunt concentrată la alergat și fixat peisaje pe retină.
Cei mai mulți alergători, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de alergat pe teren plat, încep să cocheteze și cu ideea alergării montane. Cam asta e ordinea, deși multă lume mege direct la trail running, fără să aibă vreo plăcere deosebită pentru șosea. Pentru unii devine o revelație (me included), iar pentru alții, așa cum îmi povestea chiar zilele trecute o foarte bună alergătoare pe plat, o alergare montană e suficient ca să îi convingă că nu li se potrivește genul ăsta de traseu.
Dacă te bate gândul să participi la prima ta competiție de trail running, îți recomand să citești mai întâi câteva repere care să te ajute să îți dai seama de gradul de dificultate al unei curse.
Apoi, ia în calcul faptul că există competiții perfecte pentru tine, cu trasee dedicate celor mai începători, ca să te poți bucura la maximum de cursă. Până la urmă, asta e ideea, nu? Să-ți placă atât de mult încât să vrei să revii.
Iată câteva competiții perfecte pentru a participa la prima ta cursă montană:
Sambata trecuta m-am intors sa alerg din nou la Ciucas X3, cu drag, cu nerabdare si cu amintiri frumoase de anul trecut, cand am alergat maratonul. De data asta m-am inscris semi, pentru ca m-am mai desteptat un pic intre timp si am invatat ca ce-i prea mult si prea des strica. A fost o alegere buna, se pare, pentru ca am reusit un loc 3 la categorie fara sa-mi fi facut macar sperante pentru el.
Una dintre amintirile legate de maratonul de anul trecut e ca a fost pe cat de frumos, pe atat de lung. Si cum anul asta a picat fix intre Gorun Trail si MPC, am ajuns la concluzia ca 21km sunt suficienti. In plus, mereu ma atrag traseele noi, iar pe cel de semi nu il stiam si eram curioasa sa il incerc, desi nu e chiar profilul perfect pentru mine. Tot ce presupune urcari lungi nu ma avantajeaza prea mult, pentru ca ma misc mai greu la deal.
Totusi, n-a fost chiar atat de greu pe cat credeam, dar asta si pentru ca m-am simtit bine fizic si psihic. Fata de alergarea de la Mercheasa, unde stomacul m-a chinuit, de data asta am mancat ceva mai ok si n-am mai avut probleme. Cat despre psihic, reteta aerului curat, a atmosferei calde, a prietenilor veseli si a peisajelor superbe nu da gres niciodata.
Te-a prins vreodată noaptea pe munte? În alergare? Dacă nu, ai șansa unei experiențe noi pe 13 august, la Oslea Night Ridge, un eveniment de alergare montană nocturn din Retezatul Mic.
Te poți înscrie la unul dintre cele două trasee ale concursului, în funcție de cât de multă înclinație preferi:
Vertical Piatra Iorgovanului, cu startul la ora 9.00 de la Cabana de vânătoare Câmpușel. E un traseu de 3,6 km cu 800 m diferență de nivel.
Oslea Night Ridge, cu startul la 21.00 din același loc, cu o lungime de 14,2 km și 900 m diferență de nivel.
Dacă a durat 26 de ani ca să ajung o dată pe Vf. Omu, ceva din mintea mea s-a hotărât că e o idee bună ca într-o singură zi să ajung apoi de două ori. Cam la asta se rezumă calculul care m-a făcut să apăs pe Înscrie-te acum pe site-ul Maratonului 7500, cel mai lung traseu făcut de mine până acum (45km) și cu cea mai mare diferență de nivel (3300-3400m).
7500 e deosebit nu numai prin lungime și dificultate, ci și prin faptul că e un concurs de echipă. Atât la proba de 90 km (Elită), cât și la cea de 45 km (Hobby ??!) se participă doar în echipă. Și, credeți-mă, e o experiență foarte diferită față de o cursă solo. E ceva interesant pentru alergători, obișnuiți să facă sport individual, și scoate la lumină reacțiile în contexte de echipă. De aceea anual participă multe cupluri și ăsta ar fi fost și planul meu, să fac echipă cu Costi, să ne distrăm, că n-am mai alergat o cursă împreună din iarnă, și să vedem cum trecem testul muntelui.
Din păcate, data concursului a picat prost pentru el, așa că mi-a recomandat să fac echipă cu Alex, un alergător slash biciclist pe care eu nu îl întâlnisem, dar cu care el mai alergase de câteva ori și mi-a zis că ar fi perfect pentru 7500 și am face echipă bună.
N-am apucat să fac cu Alex decât o singură tură de recunoaștere a traseului pe Bucșoiu. Totul a mers ok, deși eu m-am ales cu febră musculară doar după bucata aia de urcare. Nici nu voiam să mă gândesc cum aveam să mă simt după o distanță mai mult decât dublă.
