Toata lumea stranuta. Si tu, si eu, si puii de Panda. Diferenta intre noi consta, insa, in intensitate, stil si frecventa. Cam la fel ca in sport: unii alearga dupa autobuz o data pe saptamana, in timp ce pentru altii este un obicei, ca alergarea zilnica in parc. Ei bine, la capitolul stranut, ma declar ultramaratonista.
Si mama stranuta, o auzeam cand eram acasa. O auzeau si vecinii din blocul de vizavi. Da vina pe o sinuzita capatata dupa o baie cu apa rece, intr-o tabara. In copilarie radeam de ea. Cum sa stranuti de zece ori, atat de tare incat sa-ti fie teama ca s-a spart vreun geam?!… La vecina?! Mi s-a intamplat sa ma intalnesc cu rude pe care nu le-am mai vazut de mult si sa ma intrebe “Mama ce mai face? Tot asa stranuta?”. Tot asa…
Pe mine au inceput sa ma gadile narile prin vara, dupa un somn cu parul ud. La inceput, am zis ca e o raceala mai serioasa si ca trece cu picaturi in nas si apa cu sare trecuta dintr-o nara in alta. Dar nu m-am ingrijorat prea tare.
In liceu, cand ma limitam la statutul de amatoare, si de mine radeau. Mi-au zis ca stranut haios. De parca poate fi ceva haios intr-o improscare subita cu microbi care se indreapta spre cei din jur cu 250 km/h. Cica stranutam: ha-ciu!, motiv de amuzament si de pariuri: “hai, ca mai merge unul”.
De fapt, in timp constati ca fiecare are stilul lui de stranut. E ca o semnatura, care se mai schimba cu vremea, dar baza ramane la fel. Ca la pasapoarte, cand semnezi o data aiurea si te pune sa semnezi din nou “asa cum ati semnat pe aceasta hartie, acum doi ani”.