După ce citești Open-ul lui Agassi sau vreo poveste despre viața lui Muhammad Ali e greu să te mai impresioneze o autobiografie a vreunui sportiv. Și totuși, Ibrahimovic reușește. Eu sunt Zlatan e o autobiografie reusita dintr-un alt punct de vedere, ce-i drept, pentru ca e pe jumatate entertainment. E o combinatie buna de poveste despre sportivul de succes care porneste de la sanse numarate cu minus, cu o personalitate puternica, controversata, asezonata cu detalii despre cum se vede lumea fotbalului din vestiar.
Ibra se descrie drept rebelul din ghetto-uri care a știut că, doar din cauza originii lui, va trebui să muncească de câteva ori mai mult decât colegii lui suedezi de la Malmo FF ca să ajungă unde își dorește. Si chiar a făcut-o. A ajuns la Ajax, Juventus, Barcelona si Milan, devenind unul dintre cei mai bine platiti jucatori din lume.
Povestea e scrisa cronologic, incepand cu detalii personale despre viata de copil din tata bosniac si mama croata si despre relatia cu familia lui – tata alcoolic, sora dependenta de droguri, familie destramata etc. Tatal lui, desi era de acord cu faptul ca joaca fotbal (maximum de sustinere pe care l-a primit), a venit sa-l vada jucand foarte tarziu, cand devenise deja faimos.
Ibrahimovic se compara cu alti jucatori mai “cuminti” sau mai obedienti, dar pune asta pe seama faptului ca unii dintre ei au avut parte de o copilarie fericita, fara lipsuri, n-au avut nimic altceva de facut decat sa joace fotbal si au fost crescuti la echipe-vedeta inca de mici. Oarecum isi scuza temperamentul prin turbulentele pe care a fost nevoit sa le depaseasca.