Paradoxul multelor călătorii în locuri mai civilizate, după cum credeam eu, este că m-au făcut să iubesc mai mult Bucureștiul. Cu toate gurile lui de canalizare fără capac, cu toate autobuzele aglomerate, cu mâinile care ni se vâră în genți la fiecare plimbare prin Obor, cu traficul, transpirația și bormașinile neobosite. Asta e culoarea Capitalei și nu se va schimba prea curând, indiferent câte autostrăzi suspendate mai inaugurăm. Love it or leave it.
Însă din când în când am câte un moment de dezamăgire pe care nu știu pe seama cui să îl pun – a Capitalei ăsteia văzută urâtă, murdară și rea dacă o privim din provincie, a oamenilor de aici obișnuiți să alerge hăituiți după nimic, habar n-am. Cert e că, pe măsură ce lumea ni se deschide, noi ne închidem în universul nostru în care nu mai avem loc unii de alții.
Săptămâna trecută, în timp ce pedalam pe Calea Dorobanți, pe stradă, lângă trotuar, un individ a coborât dintr-un taxi fără să se asigure. Filmul clasic în care în două secunde ești cu capul spart, pe partea cealaltă a portierei. Din fericire, m-au ținut frânele. Din nefericire, tot el a început să țipe la mine și mai-mai să mă accidenteze într-un fel sau altul. Nu conta că l-ar fi costat o secundă să se asigure înainte de a coborî la semafor, conta că eu trebuia să merg pe pistă.
Vă prezint pista de pe Calea Dorobanți
Și la fel e când ne înghesuim privind în jos să intrăm în metrou înainte să coboare toată lumea, la fel e când comentăm cu voce tare la supermarket că vecinul de la coadă și-a luat prea multe lucruri. Ne încruntăm pe stradă, ne îmbrâncim prin RATB, ne claxonăm în trafic și ne sălbăticim ținând cu dinții de dreptatea noastră.
O secundă de răbdare, indiferent cine are dreptate, salvează vieți, nervi și omenia din noi.
