De Sărbători am primit o carte despre alergare de pe lungul meu whishlist: Anatomia alergării – Ghidul vostru ilustrat pentru creșterea forței, vitezei și rezistenței, de Joe Puleo și Patrick Milroy. Pentru că am primit multe întrebări despre cât e de bună sau de rea, i-am făcut o recenzie și o listă de pros and cons care să te ajute să decizi dacă merită să o citești.
Anatomia alergării e o carte destul de tehnică, nu e vreo poveste de glorie inspirațională a vreunui alergător celebru. E axată pe beneficiul pe care antrenamentele variate de alergare și de forță îl au pentru creșterea vitezei și rezistenței.
Practic, autorii amintesc că nu e suficient să ieși la alergări multe și fără sens, ci susțin crearea unui plan care să includă și altceva decât kilometri lungi, cum ar fi antrenamente de viteză sau de forță pentru grupele musculare cu rol principal sau secundar în alergare.
Ideea de la care pornesc este că nu numai mușchii picioarelor influențează felul în care alergăm, ci și cei ai spatelui, ai brațelor, ai mijlocului, ba chiar și ai feței. Pentru a crește performanța în orice tip de alergare, ei vorbesc despre tehnica corectă, echilibrul rezultat dintr-o musculatură dezvoltată simetric.
“Somewhere along the line we seem to have confused comfort with happiness.”
Dean Karnazes e un ultramaratonist american de origine greaca renumit pentru anduranta sa si pentru alergarile intinse pe zile lungi, fara pauze de somn. Cartea lui, Ultramarathon Man: Confessions of an All Night Runner, urmeaza aproximativ acelasi stil al biografiilor sau cartilor despre sportivi aparute in ultimii ani, cu exemple concrete si detaliate ale mecanismelor si motivatiilor din spatele alergarilor extreme.
Prima parte a cartii nu m-a prins foarte tare, dar e ceva ce tine de preferintele mele vizavi de stilul de a povesti. Karnazes incepe cu povestea primelor sale alergari si a drumului de 64 de kilometri facut pana la casa bunicilor pe bicicleta, fara sa anunte pe nimeni. Fata de alti atleti, late bloomers, la el semnele de ambitie se vedeau din copilarie.
Tot in partea introductiva da cateva detalii si despre moartea surorii lui, Pary, cu care avea o relatie apropiata. Evenimentul l-a facut sa se opreasca din alergat si abia dupa 10 ani s-a reapucat. De-a lungul vremii, gandul la Pary l-a motivat sa depaseasca durerea si epuizarea si sa treaca cu bine de provocari greu de inteles pentru noi, alergatorii de rand.
La fel ca multi alti sportivi, Karnazes a avut cativa antrenori care l-au marcat in adolescenta. Ai lui au fost extrem de militarosi si zelosi. Mi-a placut in special replica antrenorului sau preferat, cand l-a intrebat pe Dean cum a fost alergarea si el a zis ca se simte ok. “If it felt good, you didn’t push hard enough. It’s supposed to hurt like hell.”
Cartea lui George Mihalcea (pe care îl știți de la Radio Guerrilla) e una dintre cele mai surprinzătoare pe care le-am citit anul trecut. Surpriza a fost caleidoscopul de experiente condensate în doar 160 de pagini, care m-au lăsat cu senzația aceea de după o noapte în care ai visat un milion de lucruri ciudate. Unele ți s-au întâmplat, altele speri să nu ți se întâmple niciodată. Dar toate reale, posibile și convergente în aceeași concluzie – ne lăsăm prinși în mijlocul lor fără niciun fel de luptă pentru dreptul nostru de a ne cunoaște pe noi înșine și unii pe alții.
Viața confortabilă din Suburbia 10 e perturbată doar de frământările aproape dramatice din poveștile reale și imaginare care se succed. M-a lăsat cu impresia că urmele lor ne lasă cu conștiințe aproape similare și că avem, mai mult sau mai puțin, aceeași moștenire, cu aceleași telefoane găsite în taxi și aceleași mesaje, pe același soundtrack. Take one fresh and tender kiss.
Am fost o lună în India. Cam cât mi-a luat să citesc Shantaram, am trăit într-un univers paralel în care m-am rătăcit prin străzile colorate și încinse ale Mumbai-ului.
Dintre toate țările din lume, un australian evadat din închisoare decide să se ascundă în India. Și nu oriunde, ci în inima mahalalei, unde parfumul de santal și condimente se combină cu cel de șobolani și hărmălaia copiilor acoperă strigătele vânzătorilor de ceai. Unde turiștii caută heroină ieftină și gangsteri care să le schimbe bani pe piața neagră.
Autorul, Gregory David Roberts, susține că povestea e inspirată chiar din viața lui. Fost toxicoman condamnat pentru o serie de jafuri armate, cu o familie destrămată, el evadează în plină zi. Fuga se oprește oprit în India, țară care îl adoptă și pe care o adoptă, iar tot acolo este botezat Shantaram, Omul Păcii Divine.
Elling e genul de om a carui existenta te face sa tragi perdeaua bine inainte sa intri la dus. E un norvegian cu telescop, care sta la bloc. Daca esti mai relaxat din fire, ai putea sa-l consideri doar un voyeur sau un dubios ca oricare altul. Dar el se crede un simplu observator cu drept de curiozitate extinsa in intimitatea vecinilor de vizavi, exact in momentele in care cred ca nu sunt priviti. Ca orice obsedat.
Este genul ala care a locuit cu maica-sa pana la 32 de ani, cand ea a murit, care mananca exact acelasi lucru la micul dejun de cand era copil si care colectioneaza fotografii si fantezii cu o socialista celebra norvegiana, fosta prim ministru.
Elling vorbeste despre sine la persoana a treia, ii place sa isi construiasca existente paralele si sa intre in ele ca sa suporte mai usor realitatea sau sa o creeze din nimic. Inregistreaza drept esecuri, obiceiuri si principii lucruri aparent banale, iar apoi isi ghideaza viata dupa ele.
Încep cu un disclaimer – de când mă ştiu am fugit de science fiction şi fantasy sau orice se mai aseamănă. Nu conta. Are o navă spaţială şi se întâmplă lucruri imaginare? Nu-mi place. Asta până am fost la cinema, la Jocul lui Ender, filmul care m-a convertit şi m-a convins să citesc şi cartea.
Filmul – are toate ingredientele unui film bun de aventură, cu acţiune ce se petrece într-un viitor ameninţat de o invazie extraterestră. Filmul merge mai degraba către transformarea lui Ender. Dintr-un copil de a cărui existenţă a fost comandată de autorităţi, ajunge eroul care salvează rasa umană şi previne un al treilea atac din partea gândacilor extratereştri. Calităţile, reacţiile şi chiar gândurile îi sunt urmărite permanent, până când ajunge candidatul cel mai potrivit pentru a conduce Şcoala de Luptă. E cel mai mic dintre 3 fraţi care reuşeşte să treacă prin Şcoala de Luptă, după ce sora Valentine şi fratele Peter au fost trimişi acasă.