Noi, ăstia bine conectați cu partea stângă a creierului, corelăm imediat gusturi, sunete, anotimpuri, arome cu amintiri. Plăcintele ne amintesc de vreun sat uitat de lume, ciresii înfloriți de liceu, si e suficient să simțim un parfum cunoscut în autobuz ca să ne ducă imediat cu gândul la cineva.
În cazul meu, un trigger care mă teleportează mereu în copilărie si adolescență e sunetul mingii de baschet bătute cu spor. Pentru că, nu v-am zis, dar cu mult, mult timp înainte să existe alergarea, pentru mine a existat aruncatul la cos.
În Tulcea, am locuit tot timpul chiar lângă arena sportivă a scolii la care am învățat. Asta înseamnă că auzeam tot timpul sunetul mingii de baschet lovind asfaltul si panoul, plus hărmălaia de rigoare pe care o implică meciurile. În vacanțele de vară se auzea sunetul ăsta cât e ziua de lungă, iar în timpul scolii se auzea în timpul orelor de sport ale celorlalte clase.
Pe vremea aceea, familia mea era ceva mai sportivă decât acum. Unchiul meu, antrenor si arbitru de baschet, volei si altele, mi-a pus mingea aia uriasă în mână când aveam vreo 11-12 ani. Țin minte că aveam palmele mici si nici nu puteam să o sprijin bine când aruncam la cos.
