Peripeții la bazin, episodul II: Ce au în comun înotul și filosofia budistă

filipine1

 

 

Continuarea episodului I 

După luna de cursuri de înot reușisem să fac o lungime de bazin fără plută sau colac gonflabil, fără să-mi pocnească inima de frică, ci doar plămânii, din cauza efortului. A fost un progres serios și deja începea să semene a înot. Chiar dacă mișcările erau în continuare exagerate, prea rapide și mă cam zbăteam în apă, măcar am reușit să învăț să mă deplasez și să respir la 3 brațe, deci bucurie mai mare nici că se putea. Din decembrie până acum am mai exersat de câteva ori în piscina de la World Class și am îmbunătățit câteva lucruri, dar tot nu înotam cine știe ce și oboseam după una, cel mult două lungimi de 50m.

***

Când am ajuns aseară la bazinul de la Dinamo și am văzut că bazinul mic e absolut plin, iar în cel mare sunt numai înotători rapizi, am avut un mic moment de panică. Mă tot uitam la bazinul semiolimpic, unde înotasem la cursuri, încercând să găsesc un culoar cu mai puțină lume. Tough luck, așa că am intrat pentru prima dată în cel olimpic.

Apă adâncă, înotători rapizi și nicio margine de care să mă țin în caz de nevoie. Acu-i acu.

Al doilea mic moment de panică a fost la prima lungime de încălzire, pe care am făcut-o cu pluta. Priveam spre fundul bazinului și mi se părea că nici dacă mi s-ar lungi picioarele cu doi metri n-aș reuși să-l ating cu vârfurile. Nu mi-e teamă de apa căreia nu îi ating fundul, dar când am de înotat până în capătul celălalt de două ori mai mult decât am înotat vreodată fără pauză, parcă mă ia cu emoții.

Îmi bătea inima atât de tare încât mă gândeam că, dacă cu pluta mă panichez atât de tare, oare ce am să fac când va trebui să înot?! Încă o privire spre bazinul mic, încă o constatare tristă că n-am loc acolo, așa că n-am avut de ales. M-am băgat în bazinul pentru oameni mari.

Citește mai mult

M-am apucat să învăț să înot – Episodul 1

inot-dinamo

Să fii din Tulcea și să nu știi să înoți e la fel cu a fi moldovean vegetarian. Rar și inexplicabil. Totuși, timp de 27 de ani am reușit să mă feresc cu brio de orice situație care ar fi presupus supraviețuirea mea în orice apă căreia să nu-i văd și/sau să-i ating fundul.

Singurele excepții au fost vacanțele în Turcia și în Filipine, unde sarea mă ținea la suprafață, oricât de aiurea m-aș fi zbătut eu.

După mai multe încercări de mobilizare eșuate, toamna asta am ajuns la concluzia că nu există decât două soluții – ori mă duc la mare cu colacul, ca acum 20 de ani, ori mă apuc de cursuri. Așa că la finalul lui octombrie, dacă tot se încheiase sezonul de maratoane, am zis să dau munții pe bazin.

Citește mai mult