În asta se împarte de acum existenţa mea culturală.
Ştiam că trebuie văzut, dar aşteptările mele erau mult sub ce s-a întâmplat în sală – un spectacol puternic, grotesc, provocator, îngrozitor şi fascinant. N-am cum să-mi şterg din minte vocea Ofeliei Popii şi scenele extreme, care te scot din rolul de spectator de teatru şi te aruncă în iadul plin de flăcări şi sânge al lui Mefisto.
A fost singura dată când un spectacol mi s-a părut o adevărată experienţă de viaţă. Ştiam că Purcărete e nebun, o confirmă şi Undeva la Palilula, dar nu mă aşteptam să nu-mi găsesc cuvintele după Faust.
Când am ieşit din sală, nu mă gândeam decât când aş putea să mă întorc la Sibiu, să-l revăd, şi pe cine să iau cu mine. Şi sunt şanse mari ca următoarea piesă de teatru la care merg să fie aceeaşi. Se mai joacă pe 16 iunie, 12 şi 13 iulie.
N-am să vă spun că trebuie să îl vedeţi, ci că mă simt ca şi cum aş fi trăit ceva, nu ca şi cum aş fi văzut ceva. Din cauza asta nici nu citiţi acum o recenzie a piesei, ci doar a trăirilor.
Vă las cu un citat din recenzia celor de la The Observer – “Mi-aş vinde sufletul să mai pot vedea acest Faust o dată“.
Mulţumesc, Ruxa, pentru magiile făcute ca să încap şi eu în sală.