E ciudat cum funcţionăm noi, oamenii, sub influenţa inspiraţiei. Când ne apucă un moment din ăla, suntem gata să cucerim lumea. Ne zburdă fluturaşii în burtă, ne îndrăgostim de lume si ne hotărâm să o salvăm. Şi, mai ales, ne hotărâm să ne trăim viaţa la maximum. Şi ne ţine 5 minute. După care ne întoarcem la gălăgia din capul nostru, din care mai distingem doar ce ne oboseşte şi ne apasă.
Eu îmi mai câştig câteva momente de maximum călătorind. Mă entuziasmez privind case bavareze cu flori la fereastră, îmi propun să sar cu paraşuta când mă plimb pe plaja din Barcelona, pălăvrăgesc mult şi repede, mă rătăcesc şi intru în vorbă cu străinii. Şi înghesui toată energia mea în momentul ăla, fără să mă gândesc la altceva.
“If you’re twenty-two, physically fit, hungry to learn and be better, I urge you to travel—as far and as widely as possible. Sleep on floors if you have to”. Aşa zice un citat care circulă de ceva vreme pe net.
Şi e adevărat. Dar ai 22 de ani doar un an. Iar apoi îţi dai seama că ai dormit pe suficiente saltele şi ai mers suficient cu autostopul. Vrei să se ocupe altcineva de căutat, ales, planificat, verificat şi de detaliile alea care îţi consumă timp, iar tu doar să te sui în avion şi să te bucuri de momentul tău de inspiraţie cu toată energia de care dispui. În cazul ăsta, răscolitul după bilete, cazare, conexiuni de trenuri, obiective şi hărţi îţi subţiază entuziasmul şi îţi transformă prima etapă a plecării în task (bleah, ce cuvânt urât, nu-l mai scriu niciodată).