Cred ca fiecare alergator ajunge sa aiba o cursa de suflet. Pentru mine, pana acum, EcoMarathon e aceea. A fost primul meu maraton montan acum doi ani si momentul in care am dat asfaltul pe munti. Peisajele, emotiile inceputului de sezon de alergare, oamenii care vin la Moieciu – toate astea au contribuit la nerabdarea cu care am anticipat editia din 6 mai si a meritat pe deplin asteptarea.
In plus, imi doream enorm sa revin pentru ca aveam o revansa de luat fata de mine insami, dupa ce am abandonat cursa anul trecut.
Asadar, EcoMarathon 2017 a fost prima cursa in tara de cand m-am mutat la Barcelona si, cu toata distanta, nu aveam cum sa o ratez. M-am inscris imediat ce s-a anuntat data, fara sa stau pe ganduri.
Weekendul trecut m-a prins iar în alergare pe traseul de semimaraton de la a doua ediție a Maratonului Montan Rafael. Pe dealurile din Codlea, peisajul și vremea de toamnă au fost un suvenir frumos la final de sezon și o limpezire a plămânilor și gândurilor pentru ce va urma.
Anul trecut, Maratonul Montan Rafael a fost la prima ediție. Țin minte niște fotografii de atunci și, chiar dacă nu am participat, mi-a rămas o sămânță de gând despre el. Apoi, prin martie-aprilie, când am făcut pauza forțată de periostită, am mai primit o recomandare. Chiar kinetoterapeuta care mă ajuta să mă recuperez îmi povestea, în timp ce îmi potrivea curenții pe picior, despre același maraton.
Era destul de greu pentru mine să-mi fac planuri, mai ales în starea în care eram, că nu mai alergasem de vreo lună absolut deloc și simțeam că explodez numai dacă aduce cineva vorba de asta.
Șase luni mai târziu, după ce am zis că MPC “e ultima alergare, promit”, m-am lăsat convinsă să mă înscriu și la Rafael. N-a fost prea greu să mă convingă, recunosc, am cedat cam repede 🙂 Iar ca să fie potrivirea perfectă, m-am întâlnit și cu domnișoara kinetoterapeută acolo.
Weekendul trecut mi-a adus cea mai mare bucurie legată de alergare și cel mai bun rezultat pe plan sportiv de când m-a prins microbul ăsta: un podium la a 11-a ediție a Maratonului Piatra Craiului, pe care nu credeam că voi ajunge, un timp mult mai bun decât așteptările mele și o experiență de trăire deplină a cursei, care din fericire n-a fost umbrită de nicio durere sau accidentare.
Cu 5h 35min am fost pe locul 2 la categorie, 5 la open feminin (din 124 finisheri) și un rotund loc 100 în clasamentul general (dintr-un total de 733 de finisheri).
De data asta nu a mai fost întâmplare, lipsă de concurență sau mai știu eu ce conjunctură care să încline balanța în favoarea mea. MPC-ul chiar atrage o concurență serioasă, alergători buni și experimentați, dar și începători (așa cum mă mai consider și eu) care vor să-și îndeplinească o nebunie. De data asta picioarele au tras, am mâncat bine, am forțat psihicul să rămână strong și am încercat să alerg cât mai aproape de potențial.
Rewind
Ca să dau un pic de context, anul trecut au fost primele mele alergări montane, iar la MPC 2015 m-am hotărât să mă înscriu atunci mai mult din curiozitate. Pentru că nu știam la ce să mă aștept și toată lumea vorbea despre cât de greu e, în dimineața concursului de atunci am avut niște emoții mai mari ca niciodată. Îmi amintesc de ele cu drag, totuși. Fac parte din frumusețea începutului și a necunoscutului.
Sambata trecuta m-am intors sa alerg din nou la Ciucas X3, cu drag, cu nerabdare si cu amintiri frumoase de anul trecut, cand am alergat maratonul. De data asta m-am inscris semi, pentru ca m-am mai desteptat un pic intre timp si am invatat ca ce-i prea mult si prea des strica. A fost o alegere buna, se pare, pentru ca am reusit un loc 3 la categorie fara sa-mi fi facut macar sperante pentru el.
Una dintre amintirile legate de maratonul de anul trecut e ca a fost pe cat de frumos, pe atat de lung. Si cum anul asta a picat fix intre Gorun Trail si MPC, am ajuns la concluzia ca 21km sunt suficienti. In plus, mereu ma atrag traseele noi, iar pe cel de semi nu il stiam si eram curioasa sa il incerc, desi nu e chiar profilul perfect pentru mine. Tot ce presupune urcari lungi nu ma avantajeaza prea mult, pentru ca ma misc mai greu la deal.
Totusi, n-a fost chiar atat de greu pe cat credeam, dar asta si pentru ca m-am simtit bine fizic si psihic. Fata de alergarea de la Mercheasa, unde stomacul m-a chinuit, de data asta am mancat ceva mai ok si n-am mai avut probleme. Cat despre psihic, reteta aerului curat, a atmosferei calde, a prietenilor veseli si a peisajelor superbe nu da gres niciodata.
Dacă a durat 26 de ani ca să ajung o dată pe Vf. Omu, ceva din mintea mea s-a hotărât că e o idee bună ca într-o singură zi să ajung apoi de două ori. Cam la asta se rezumă calculul care m-a făcut să apăs pe Înscrie-te acum pe site-ul Maratonului 7500, cel mai lung traseu făcut de mine până acum (45km) și cu cea mai mare diferență de nivel (3300-3400m).
7500 e deosebit nu numai prin lungime și dificultate, ci și prin faptul că e un concurs de echipă. Atât la proba de 90 km (Elită), cât și la cea de 45 km (Hobby ??!) se participă doar în echipă. Și, credeți-mă, e o experiență foarte diferită față de o cursă solo. E ceva interesant pentru alergători, obișnuiți să facă sport individual, și scoate la lumină reacțiile în contexte de echipă. De aceea anual participă multe cupluri și ăsta ar fi fost și planul meu, să fac echipă cu Costi, să ne distrăm, că n-am mai alergat o cursă împreună din iarnă, și să vedem cum trecem testul muntelui.
Din păcate, data concursului a picat prost pentru el, așa că mi-a recomandat să fac echipă cu Alex, un alergător slash biciclist pe care eu nu îl întâlnisem, dar cu care el mai alergase de câteva ori și mi-a zis că ar fi perfect pentru 7500 și am face echipă bună.
N-am apucat să fac cu Alex decât o singură tură de recunoaștere a traseului pe Bucșoiu. Totul a mers ok, deși eu m-am ales cu febră musculară doar după bucata aia de urcare. Nici nu voiam să mă gândesc cum aveam să mă simt după o distanță mai mult decât dublă.
Singurul lucru mai plăcut decât să suferi la o competiție e să-i vezi pe alții suferind, în timp ce tu stai pe margine. Cu ideea asta în cap am plecat sâmbătă dimineață spre Mogoșoaia, intrată pe deplin în rolul meu de staff tehnic pentru prietenul meu, care participa la primul său triatlon.
După ce și-a amintit să ia și wet suit-ul (ups) am plecat liniștiți și semi bucuroși de soarele care prevestea să se transforme în arșiță.
La Mogoșoaia am ajuns printre primii. Leșinam după o cafea și n-aveam de unde să ne luăm. Am mers în zona de tranziție, am inspectat puțin și zona de start de la înot și m-am mai bucurat o dată în sinea mea că nu trebuie să înot în lac. Am chestia asta cu algele și rădăcinile în apă mâloasă, de nici nu zici că sunt de la Dunăre.
Lumea a început să se adune și la 9.30, la ședința tehnică, erau o grămadă de cunoscuți. Cercurile triatloniștilor se intersectează cu ale alergătorilor, mai ales în cazul celor care fac ștafeta de alergare la triatloane.
Startul la înot mi s-a părut momentul cel mai palpitant și cel mai diferit față de ce am văzut până acum. Au sărit în apă mai întâi elitele, apoi restul. De pe margine, nu mi se părea că înoată ca sportivii pe care îi admir eu la bazin, cu mișcări elegante. Din contră, mi se părea că am în față zeci de oameni scăpați de pe un vapor în flăcări, care încearcă să se salveze. Unul dintre ei, din coada plutonului, a și strigat după ajutor. Nu cred că a ieșit din concurs, dar a avut nevoie de câteva pauze pe traseu.
MPC. Greu. Poate cel mai greu. Marele Grohotiș. Salomonii mei care alunecă pe pietre. Urcarea abruptă până la refugiul Diana. O cursă cu o istorie de zece ani. Participi doar dacă îți acceptă aplicația. Veterani. Nivel ridicat. Porțiunea de coborâre pe frânghii. Doar o săptămână trecută de la ultima alergare montană. Oboseală adunată, ore lungi la birou, antrenament cam puțin. Și parcă mă dor genunchii. Ce mă fac dacă plouă?
Gândurile astea îmi dădeau emoții înainte de a zecea ediție a Maratonului Piatra Craiului, atât de mari încât mă tot întrebam în ce m-am băgat.
Știam despre MPC că este un maraton al veteranilor, al celor buni. Sunt oameni experimentați, care au participat la toate edițiile, din 2006 încoace. În 2006 eu eram în clasa a XI-a și nu depășisem 1,5 km de alergare nici măcar cu un centimetru.
Când m-a întrebat Monica la Corcova “vii la MPC, nu?”, i-am zis că nu-i de mine. E de “oameni mari”, n-am ce căuta acolo. Nu cumva e foarte greu? “E greu, dar și cel mai frumos”. Și așa a sădit sămânța.
****
MPC e prima cursă la care, pentru a participa, a trebuit să trimit o aplicație. Principala cerință era să fi avut deja o oarecare experiență de alergare montană. Probabil organizatorii s-au gândit că ar scădea drastic numărul participanților la curse montane dacă primul lor trail run ar cuprinde urcarea pe Diana sau coborârile pe frânghii și pe grohotiș.
