Aveam 24 de ani neimpliniti cand am ajuns prima data in Barcelona. Abia terminasem facultatea, incepusem sa lucrez in publicitate, eram intr-o relatie cu fluturasi si viata era frumoasa. Am avut atunci patru zile in care am batut orasul in lung si in lat pe bicicleta. Mi-a placut atat de mult incat primul gand a fost “cum ar fi sa ma mut aici?”. Eram gata sa-mi fac bagajele in 5 minute daca as fi gasit un job aici.
Sa vin la studii nu era o optiune pentru ca imi doream experienta de munca si nici nu voiam sa ma intorc la traiul studentesc (desi nu era mare diferenta intre salariul meu de atunci si o bursa Erasmus).
Pe scurt, jucam destul de precaut, dar daca ar fi aparut oportunitatea, n-as fi stat pe ganduri.
Oportunitatea a aparut peste cativa ani.
In iarna am primit o oferta de job, lucrurile s-au miscat extrem de repede si, pana sa apuc sa ma dezmeticesc m-am trezit mutata.
Am primit multe intrebari despre cand ma intorc din vacanta sau din cantonamentul de alergare, dar nu e nici una, nici alta, desi n-ar fi sunat rau :).
Adevarul e ca nu stiu cand si daca ma intorc. Am renuntat sa mai consider orice lucru ca fiind permanent. Orase, case, joburi, relatii – nimic nu va fi pentru totdeauna asa cum e acum. Nu suntem blocati nici in situatiile rele si nici in cele bune.
Fata de acum cinci ani, cand va povesteam ca mi-as fi facut bagajele intr-o clipita, acum mi-a fost mult mai greu sa ma desprind de tot ce am enumerat mai sus. Ce fac cu jobul actual (aveam un job care imi placea mult)? Ce fac cu prietenii, cu familia, cu gasca de alergatori, cu concursurile, cu casuta mea cu gradina, bicicleta roz, cafenelele mele preferate, cu muntii?
Ce fac cu toate detaliile, oamenii, locurile si rutinele care construiesc universul drag si confortabil?