E o mare mândrie pentru mine să prind câteva cuvinte în limba ţării pe care o vizitez. Pe lângă engleză şi franceză, reuşesc să zic vreo două (la propriu) vorbe în germană, olandeză şi suedeză. Daneza e imposibilă, am reuşit să învâţ câteva cuvinte numai din nişte melodii. Ba chiar, de curând, am învăţat să întreb “ce vrei să mâncăm” în arabă 🙂
Antenele mele recepţionează rapid ce vorbesc cei din jur şi cred că am o înclinaţie – îmi dau seama din context ce înseamnă unele expresii. Adică aşa credeam, înainte să ajung în Turcia…
De când am pus piciorul pe tărâm turc, eu şi Gabriela am încercat să învăţăm frazele uzuale de la băieţii de la hotel (care Gabriela şi care băieţi? Aflaţi în poveştile anterioare). Aşă că toată excursia am fost în tourist mode şi n-a fost mic dejun fără gunaydin înainte. Ce să mai, eram de-ale locului.
Până când, într-o dimineaţă, mergem noi în bazarul de fructe să facem plinul. Era o nebunie acolo – smochine uriaşe, zmeură, struguri, arahide şi alune de pădure, piersici gigant, toate cu gust mult mai intens decât ce găsim noi la piaţă (importate tot din Turcia, desigur).