“Somewhere along the line we seem to have confused comfort with happiness.”
Dean Karnazes e un ultramaratonist american de origine greaca renumit pentru anduranta sa si pentru alergarile intinse pe zile lungi, fara pauze de somn. Cartea lui, Ultramarathon Man: Confessions of an All Night Runner, urmeaza aproximativ acelasi stil al biografiilor sau cartilor despre sportivi aparute in ultimii ani, cu exemple concrete si detaliate ale mecanismelor si motivatiilor din spatele alergarilor extreme.
Prima parte a cartii nu m-a prins foarte tare, dar e ceva ce tine de preferintele mele vizavi de stilul de a povesti. Karnazes incepe cu povestea primelor sale alergari si a drumului de 64 de kilometri facut pana la casa bunicilor pe bicicleta, fara sa anunte pe nimeni. Fata de alti atleti, late bloomers, la el semnele de ambitie se vedeau din copilarie.
Tot in partea introductiva da cateva detalii si despre moartea surorii lui, Pary, cu care avea o relatie apropiata. Evenimentul l-a facut sa se opreasca din alergat si abia dupa 10 ani s-a reapucat. De-a lungul vremii, gandul la Pary l-a motivat sa depaseasca durerea si epuizarea si sa treaca cu bine de provocari greu de inteles pentru noi, alergatorii de rand.
La fel ca multi alti sportivi, Karnazes a avut cativa antrenori care l-au marcat in adolescenta. Ai lui au fost extrem de militarosi si zelosi. Mi-a placut in special replica antrenorului sau preferat, cand l-a intrebat pe Dean cum a fost alergarea si el a zis ca se simte ok. “If it felt good, you didn’t push hard enough. It’s supposed to hurt like hell.”
Citește mai mult
