“De dimineață-n zori de zi
Se coboară îngerii”
A trecut o săptămână de la Marathon 7500 și tot nu pot să-mi scot Phoenix-ul din cap. Nici senzația pe care o aveam în mașină, în drum spre Peștera, când îmi aminteam de treptele acelea de lemn de lângă mânăstire şi cum abia le mai alergam anul trecut cot la cot cu Cristina Cecan, ca pe cireaşa de pe tortul celor 45 de km. Nod în gât.
Când nu poți alerga, faci ce poți ca să-ți ții mintea și picioarele ocupate cu altceva. Așa că eu mi-am pus toată energia în rolul de spectator la cursă și suport pentru cei care chiar au tras.
Joi am ajuns destul de devreme la base camp, în Peștera – doi concurenți (Cristina și Andrei, echipa Blue Skies) și doi accidentați veniți ca suporteri. Ne mânca în talpă pe amândoi privind cu jind cum își pregătesc ceilalți echipamentul pentru alergare.
Am avut timp să socializez cu alergătorii, cu prieteni de care îmi fusese dor, să instalăm corturile și să observ tensiunea aceea din aerul răcoros din seara precedentă startului. Alergătorii știu despre ce vorbesc – golul din stomac când te uiți cum se lasă întunericul peste munte, lumea mai vânzolește un pic și se pregătește de culcare devreme, corpul e în expectativă și știi că mai sunt câteva ore până începe nebunia. Îmi place mult, e ca un drog de emoții pe care deja știu să le declanșez cât de cât controlat și le savurez. Deși odată pornite, e mai greu să le opresc și mă prinde startul făcând exerciții de respirație. Da, îmi fusese dor de asta.
Citește mai mult
