Mai știi cum era în copilărie când toți ceilalți copii se jucau afară, în soare, iar tu stăteai în casă și făceai temele, eventual și cu un picior în gips? Dacă nu știi, ai tras lozul norocos al copilăriei perfecte. Cam așa m-am simțit eu weekendul trecut, când toată lumea a alergat, în timp ce eu încercam să văd partea bună a faptului că nu pot să alerg și-mi petrec tot timpul învățând.
O vizită la ortoped mi-a confirmat bănuiala legată de durerea de picior. E vorba de cuvântul cu P. Da. Periostită, cel mai probabil. Urmează 10 zile de fizioterapie, în care nu numai că n-am voie să alerg, dar recomandarea a fost să nu fac nici antrenamente cu greutăți pentru picioare. Prin urmare, am timp două săptămâni să fac spatele ca Schwarzenegger și să mă pregătesc de o întrecere cu Phelps în bazin.
S-a cam ales praful de antrenamentele mele de alergare, după o lună de vacanță și încă o lună de accidentare. Am trecut prin toate fazele despărțirii de când a început durerea și n-am mai putut să alerg – negare, furie, negociere (“alerg doar un piiic”), iar acum sunt la acceptare.