Cred că fiecare dintre noi s-a gândit cândva că viața lui ar merita să devină o carte. Citește mai mult
Tag: povesti
Mulțumiri pentru un an de alergări
A trecut un an pe care nu l-am măsurat doar în kilometri, ci și multe ore de antrenamente, multe încurajări, oameni noi, care se ajută reciproc și care construiesc povești frumoase împreună. Am avut norocul să întâlnesc câțiva dintre ei în toată călătoria asta și vreau să le mulțumesc pentru niște lucruri aparent mărunte. Pe unii nici nu i-am numit direct pentru că aș fi strâns suficiente motive pentru un roman, dar sigur se regăsesc mai jos.
Bun venit într-o casă de sportivi amatori
De când intri în curte te prinzi că e ceva fishy. Prima probă care te întâmpină e un uscător plin de rufe. Jumătate sunt curate și miros a balsam, iar jumătate sunt sinteticele transpirate la sală sau la alergat. Problema e că singura metodă de a afla care sunt curate e să-ți faci curaj să le adulmeci. Și nu-ți permiți să greșești.
La intrare, în holul mic, avem exhibit B. Adidașii cu care cineva a alergat weekendul trecut la o cursă montană. După cum s-a uscat noroiul pe ei, până și cel mai slab detectiv și-ar da seama că a plouat ceva la alergarea aia. Iar cojițele de noroi împrăștiate în jurul lor sunt semn că n-au fost pe lista priorităților la curățat și că probabil vor fi spălați cu două zile înainte de următorul trail run.
Lângă ei sunt alți adidași cu care altcineva s-a antrenat pe pante, în parc. Dacă chestia aia de pe talpa lor e tot noroi, rămâne de văzut.
Oricum, dacă ești musafir n-ai să găsești o pereche de papuci de casă. Dar loc pentru 15 perechi de adidași se face.
Lung tratat despre stranut
Toata lumea stranuta. Si tu, si eu, si puii de Panda. Diferenta intre noi consta, insa, in intensitate, stil si frecventa. Cam la fel ca in sport: unii alearga dupa autobuz o data pe saptamana, in timp ce pentru altii este un obicei, ca alergarea zilnica in parc. Ei bine, la capitolul stranut, ma declar ultramaratonista.
Si mama stranuta, o auzeam cand eram acasa. O auzeau si vecinii din blocul de vizavi. Da vina pe o sinuzita capatata dupa o baie cu apa rece, intr-o tabara. In copilarie radeam de ea. Cum sa stranuti de zece ori, atat de tare incat sa-ti fie teama ca s-a spart vreun geam?!… La vecina?! Mi s-a intamplat sa ma intalnesc cu rude pe care nu le-am mai vazut de mult si sa ma intrebe “Mama ce mai face? Tot asa stranuta?”. Tot asa…
Pe mine au inceput sa ma gadile narile prin vara, dupa un somn cu parul ud. La inceput, am zis ca e o raceala mai serioasa si ca trece cu picaturi in nas si apa cu sare trecuta dintr-o nara in alta. Dar nu m-am ingrijorat prea tare.
In liceu, cand ma limitam la statutul de amatoare, si de mine radeau. Mi-au zis ca stranut haios. De parca poate fi ceva haios intr-o improscare subita cu microbi care se indreapta spre cei din jur cu 250 km/h. Cica stranutam: ha-ciu!, motiv de amuzament si de pariuri: “hai, ca mai merge unul”.
De fapt, in timp constati ca fiecare are stilul lui de stranut. E ca o semnatura, care se mai schimba cu vremea, dar baza ramane la fel. Ca la pasapoarte, cand semnezi o data aiurea si te pune sa semnezi din nou “asa cum ati semnat pe aceasta hartie, acum doi ani”.
The Johnny
Guest post din seria povestilor din taxi, dupa o poveste reala traita de Sabina.
Ai trait degeaba daca nu ai luat nici macar o data, mahmur fiind, un taxi din Rahova ca sa ajungi dupa o noapte nedormita la un examen pentru care nu ai invatat si la care stii ca o sa intarzii. Indeplinind toate conditiile mentionate am urcat la intamplare intr-o adorabila masina galbena “inzorzonata” cu dumnezei.
La volan se-afla o ceafa tuciurie de minoritate, care reflecta in retrovizoare un zambet alb. “Unde merge domnisoara?”, “La Universitate” si-asa a pornit aparatul de taxat si conversatia.
“Sefu’”- baiat elegant- isi imbracase multele kilograme intr-un costum lucios, calcat la dunga, sub care-si porivise o camasa alba pentru contrast, ai carei nasturi suspinau intr-un numar de stretching.
Lecţii de storytelling de la Mark Twain
Toată lumea vorbeşte în perioada asta despre storytelling nu pentru că ar fi inventat apa caldă, ci tocmai pentru că scriitura s-a îndepărtat mult de modelul acela care ne ţinea atenţi şi ne făcea să iubim povestea din spatele rândurilor.
Acum ceva vreme citeam un eseu scris de Mark Twain – How to tell a story (poate fi citit online aici sau descărcat ca ebook gratuit). Eseul se leagă mai mult de oralitatea stilului, dar e amuzant felul în care reuşeşte să o transpună în scris.
Zilele trecute am mai dat peste o lecţie preţioasă, scrisă tot de Mark Twain – Who is Mark Twain? În două minute, îţi explică ce tipuri de public ai şi pe care dintre cititori ar trebui să urmăreşti să îi mulţumeşti. Se leagă şi cu ce spuneam în începutul acestui articol – cititorii pot să adoarmă după primele două rânduri.
Romantismul s-a mutat la McDonald’s
Citeam astazi povestea Cristinei din culisele McDonald’s si mi-am adus aminte de o intamplare romantica. Genul de moment pe care nu poti decat sa speri ca ai sa-l traiesti si tu intr-o forma asemanatoare.
Acum cativa ani, in restaurantul McDonald’s din Tomis Mall Constanta, in fiecare sambata isi faceau aparitia doi batranei simpatici. Aveau in jur de 80 de ani si vizita la Mc Do’s era probabil iesirea lor saptamanala. Erau slabi, tacuti si eleganti. El era inalt si purta costume in culori deschise, vechi, dar ingrijite si bine calcate. Ea purta mereu deux pieces si o palarie cu panglica asortata.
Comandau cate o inghetata si cate o fanta mica. Atat. Ca sa nu ii tina in picioare la tejghea, angajatii de la Mc ii pofteau sa ia loc la masa, iar apoi le aduceau ei comanda cand era gata.
In fiecare sambata.
Ziua minunilor: comunicare ca-n povesti
Saptamana trecuta primeam un mail in care eram invitata la un bal pentru printese, unde un print german avea sa-si desemneze aleasa. Un copy simplu, care m-a facut sa raspund in acelasi stil, folosind cuvintele preferate ale fratilor Grimm: dovleac, imparatie, condur, palat si altele.
Ziua minunilor a fost duminica. Un eveniment organizat la sediul Porsche Inter Auto, in care toate componentele s-au legat intr-un fel sau altul de o lume de basm.
La inalbit zapada, tovarasi!
Mi-am petrecut patru ani din minunata tinerete la liceul militar din Breaza. Un mic orasel-statiune cu aer curat, brazi inalti, vile de vacanta, un teren de golf si vreo doua chioscuri. Si un liceu militar cu 400 de elevi in uniforma, care ascultau de cateva zeci de profesori si ofiteri.
Un liceu ca oricare altul: cu Ganga, cenaclu, olimpiade si flotari. Numai ca acolo, totul era mai mult. Mai multa carte, notele trebuiau sa fie mai mari, mai multe ore de sport, mai multa organizare. Cand venea iarna, pana si zapada era mai multa si apa rece era mult mai rece.
Creative fitness: Oameni din avioane
Am o curiozitate neobisnuita fata de oamenii din alte tari. Ma intriga, vreau sa ii descopar, sa aflu cum sunt, cum traiesc, ce gusturi si ce pareri au. De asta imi place in avion, unde petrec cateva ore inconjurata de straini care vorbesc limbi ciudate si imi fac tot felul de scenarii despre ei.
O poveste cu bloggeri
Ce fain e sentimentul ala cand primesti mai mult decat te asteptai. Si asta nu pentru ca as fi avut asteptari mici de la workshopul cu Ioan Nicut, organizat de Microsoft, ci pentru ca am simtit ca am plecat de acolo mai bogata decat de la orice alt eveniment ce implica lectii, povesti si bloggeri.
Oamenii sunt precum cartile
Pentru mine, oamenii sunt precum cartile: le-am incadrat in niste tipologii care imi determina asteptarile.
Exista carti care ne plac si pe care le recitim din cand in cand, redescoperind tot ce au ele de oferit.
Avem si o carte preferata, citita de asa multe ori incat i-am invatat citatele pe de rost. E drept, nu ne place ca i s-au cam uzat marginile paginilor, dar o pastram cu grija, pe un raft, la indemana.
Ne-au ramas in minte si citate foarte neplacute, din carti cu imagini socante, pe care le-am citit o data si ne-a fost de ajuns.
Exista si cateva carti pe care nu le-am terminat niciodata. Ori nu ne-am intalnit in contextul potrivit, ori ne-au plictisit, ori erau prea dificile, asa ca am renuntat. Si nici ca am mai incercat sa le deschidem de atunci.