Cand am inceput sa merg la inot, imi faceam griji ca dureaza prea putin o sedinta si ca intr-o ora n-o sa apuc sa invat mare lucru.
E si aici un soi de rutina. Iti intinzi putin spatele, cateva genuflexiuni – ca sa nu te sugrume vreun carcel – si rotesti incheieturile, ca sa te asiguri ca n-o sa scartaie. Apoi hop!, in apa. Pan’ la fund, ca sa se ude ochelarii si sa-i poti fixa dintr-o miscare sub sprancene.
Imi bate inima tare cand sunt in apa. Patru lungimi de crawl cu pluta par incalzire pentru unii, dar pentru mine e ca la suta de metri viteza; de doua ori. Poate ar trebui sa scrie “feriti-va, sunt incepatoare” pe casca mea.
Cand mai sunt cinci-zece minute din ora, obosita, ridic ochelarii pe frunte si ma uit la instructor. Imi ghiceste intrebarea si imi raspunde zambind: “da, hai ca e ora de sarituri”.
Si oricat de tare mi-ar bate inima, oricat mi-ar cere odihna bratele si picioarele, oricat m-ar ustura nasul de la apa pe care am inspirat-o, in doua secunde sunt pe marginea bazinului, gata de sarituri. Si ca mine sunt si altii, ca niste delfini hiperactivi.
“Ora de sarituri” este si ea o rutina, oricat de putin ar dura. Este efortul ala de care iti dai seama ca inca esti in stare dupa “ora de munca”. Si il faci cu atata usurinta, lejeritate si placere, incat te surprinzi si te feliciti, pentru ca a meritat sa muncesti pana acolo.
Orice efort am face, e la fel in fiecare zi. Merita sa tragem suficient de tare de noi la “ora de munca” si sa amanam “sariturile” pentru alea zece minute, mai intense decat orice. Altfel, daca ne pierdem antrenamentul sau nu suntem bine incalziti, riscam sa ne alunece degetele de pe margine si sa “dam o burta” dureroasa. Si plecam acasa convinsi ca nu e nimic distractiv in asta.
