După două alergări montane anul ăsta, soldate cu surprize la poli opuși (un podium și un DNF), duminică am alergat a good old fashioned ștafetă pe asfalt, la Bucharest Half Marathon. N-am avut vreun rezultat wow, noroc cu ceilalți doi colegi de trupă care au scos timpi foarte buni și au compensat și pentru cele 5 min pe mie pe care le-am făcut eu.
M-am încadrat în ce îmi propuneam, să alerg cât de cât fără să forțez, mai ales că mi se părea că încă nu eram fresh după EcoMarathonul de cu o săptămână în urmă. Senzația era de parcă trăgeam 100 de kg pe un picior, ceea ce nu-i tocmai departe de adevăr având în vedere că pauza de la alergare s-a lăsat cu un mic surplus.
N-am avut emoții, n-am avut așteptări, singura mea grijă cu o seară înainte era cum ajung la Piața Constituției să-mi ridic kitul, cum ajung la Stadionul Național să preiau ștafeta, de la Victoriei spre Piața Constituției din nou după alergare, și apoi spre casă. Răspunsul tuturor dilemelor mele, my friends, a fost metroul.
Și așa cum vă spuneam, am savurat pe deplin dimineața orașului cucerit de alergători, în care străzile și metrourile erau pline de tricouri fosforescente și de emoții.
La Stadion am ajuns suficient de devreme încât să fac și o rundă de exerciții speciale, ca să nu pornesc neîncălzită. Deși, la ce soare a fost, cuvântul neîncălzită nu e cel mai potrivit. Să zicem doar că aș fi putut să-mi fac o pungă de popcorn pe asfalt și să stau să privesc cum aleargă ceilalți.
