Nu demult vă povesteam despre primul meu bilet one way și despre mutarea la Barcelona. Se fac 7 luni de când sunt aici și am început să mă refer la el deja ca la “acasă”, iar la România ca la “acasă acasă” (home home).
Tag: spania
Următoarea oprire: Olla de Nuria
Mi-am propus să văd cât mai mult din munții spanioli si să profit de timpul liber fie pentru plimbări, fie pentru curse. Țin să menționez asta ca să nu uit uneori de ce fac unele trăznăi. Cum ar fi înscrierea la Olla de Nuria, de peste câteva zile (11 iunie).
Când am primit propunerea să mă înscriu, habar n-aveam în ce mă bag. Stiam doar că Olla de Nuria (si celelalte curse din concurs) se țin în Vall de Nuria, una dintre cele mai frumoase zone din Pirinei. E menționată cam de toată lumea de aici în topul recomandărilor de munți pe care mi le fac, alături de Aiguestortes, Pico Aneto, Monte Perdido etc.
Si pentru că în plimbare încă nu am ajuns acolo, voi merge pentru prima dată în alergare. Alergare e mult spus, pentru că Olla de Nuria are un profil foarte vertical – 21 km cu 3880m diferență de nivel. Prima parte e doar urcare: în 5km se adună 1000m diferență de nivel până pe vf Puigmal, după care sus-jos-sus-jos încă vreo 10-12km si la final coborâre abruptă pe teren tehnic. Delooooc specialitatea casei.
În plus, e o cursă destul de pro. În fiecare an vin elitele alergării montane, iar locurile se ocupă în câteva ore de la deschiderea înscrierilor.
E clar că o să doară cei 3880m diferență de nivel, probabil o să fie si foarte cald, dar cum ziceam la începutul articolului, merg acolo cu câteva planuri care merită tot efortul. Primul – să văd ce e cu Nuria asta lăudată în stânga si dreapta, al doilea – să fac un antrenament mai serios pentru Marathon 7500 si al treilea – evident, să văd cum e un concurs cu asemenea participanți.
Si, chiar dacă traseul o să fie o provocare foarte serioasă si nu pot să fiu cine stie ce competitivă, vreau să văd cum mă descurc pe genul ăsta de profil, nemaiîncercat până acum.
Când o să ardă muschii, sper să-mi amintesc toată lista asta de motive 🙂
În orice caz, asta e socoteala de acasă. Vedem acolo cum va fi, cât de mult vor coopera picioarele pe urcări si cât de bine am să mă simt. Mă simt ca la început din punctul ăsta de vedere, pentru că nu îmi dau seama clar la ce să mă astept.
Ce pot să fac e să admir video-ul cu povestea Olla de Nuria de anul trecut, ceea ce vă doresc si dumneavoastră.
Costa Brava – plimbare si alergare pe tarmurile insorite ale Spaniei
Exista doua tipuri de oameni: cei care asteapta weekendul ca sa stea acasa doarma pana la 12, sa isi incarce bateriile astfel, si cei care si le incarca exact invers si se trezesc cu noaptea in cap ca sa plece de acasa.
Indiferent unde e “acasa”, ma regasesc tot mai des in al doilea exemplu. Asa ca in ultimele doua weekenduri am repetat isprava cu trezitul la 5 dimineata si culcat la 12 noaptea, cu zeci de kilometri adunati in adidasi, la pas sau in alergare.
Acum doua saptamani am facut o excursie de o singura zi, la pas, in Costa Brava, desi locul merita cel putin 2-3 zile, ca sa fie timp si de leneveala si balaceala. Weekendul trecut m-am intors in aceleasi locuri, tocmai pentru ca voiam sa ma bucur si de stat pe plaja, dar si de o alergare usoara.
Costa Brava se afla in provincia Girona si se intinde din oraselul Blanes la pana la granita cu Franta. Este considerata una dintre cele mai frumoase regiuni ale Spaniei si vara e destul de plina de turisti.
De-a lungul ei exista un traseu celebru numit Cami de Ronda. Traseul are o versiune liniara, de 43 de km, intre San Feliu de Guixols la sud si Begur, la nord, si una circulara, de 140 de km, care cuprinde ruta liniara, dar incercuieste muntii din Girona.
Traseu în Parcul Natural Montseny: 50Km și 5 vârfuri în munții catalani
Traseu: Montseny – Les Agudes – Font del Puig – Matagalls – Coll Formic – Pla de la Calma – Sui – Turo de Samont – Montseny
Distanta – 50 km (cu o portiune de ratacire la final care poate fi evitata)
Durata – 14 h
Marcaj – alb cu rosu (GR 5) si verde cu galben
E a doua oara cand subestimez muntii spanioli (uups, de fapt catalani). Prima data a fost acum 4 ani, cand am mers la o via ferrata pe Montserrat, cu dificultate medie. Medie poate pentru cei experimentati, dar pentru mine a fost destul de hardcore. Must do that again! 😀
Weekendul trecut, dupa cateva zile de urmarit prognoza meteo care nu se mai hotara daca va fi soare sau nu, am stabilit un traseu relativ aproape de oras, cam la o ora de condus de Barcelona.
Traseul inconjoara parcul natural Montseny, o zona celebra pentru apele minerale de calitate.
Alergare în Barcelona
De curând am fost într-un weekend prelungit în Barcelona și, ca în orice plecare, am găsit loc în bagaj și pentru adidași. Avantajul a fost că, după mai multe vizite acolo cunosc deja orașul și știam clar cel puțin două trasee de alergare peeerrrfecte. A fost prima dată, însă, când am alergat în Barcelona și m-au surprins plăcut obiceiurile bune ale localnicilor, spanioli sau străini.
Primul traseu pe care am alergat a fost de-a lungul plajei, de la World Trade Center până după Barcelonetta, spre capătul falezei. E și păcat să ajungi în Barcelona și să nu-l faci. În prima zi l-am alergat după-amiaza, iar în ziua următoare am băgat 21 km pe același traseu, dar de dimineață. Ambele dăți – full de alergători.
Majoritatea erau joggeri cu un pace destul de relaxat, dar am văzut și câțiva pe care scria pro de la o poștă.
Călătorie spontană în Andaluzia – Sevilla și Cordoba
Privind în urmă, îmi dau seama că anul ăsta a fost plin de decizii spontane. La fel a fost și mica vacanță în Sevilla și Cordoba, două orașe în care nici nu mă așteptam să ajung prea curând. Fără să planific mare lucru, am apucat să mă bucur de culorile și aromele Andaluziei ca și cum aș fi fost de-a casei.
Un grup de prieteni călători cu care am bătut mii de kilometri, fiecare din altă țară, au venit cu ideea. Eu am zis da și uite așa m-am trezit rătăcind singură pe străduțele întortocheate din Sevilla, la 27 de grade în mijlocul lui noiembrie.
M-am rătăcit la propriu. Prima mea destinație era apartamentul închiriat unde urma să stăm, dar cum nu mă grăbeam, am zis să mai și admir câte ceva prin centru. Am admirat vreo patru ore străzile întortocheate ale cartierului Santa Cruz, fără să găsesc adresa. M-am învârtit în cerc, am luat-o pe toate străduțele greșite, numai pe cea corectă nu. Mi-a prins bine. A doua zi știam centrul pe de rost.
Mi-a trebuit via ferrata pe Montserrat
Mă uitam la genunchiul drept şi îl priveam cum tremură de încordare, fără să-l pot controla. Îl aveam îndoit, sprijinit într-un vârf de adidas pe care îl rugam să nu alunece din scobitura aproape imaginară a stâncii. Asta pentru că celălalt picior sigur ar fi cedat dacă l-aş fi pus să se desprindă de pe cei 3 centimetri pătraţi pe care stătea, doar ca să mă ridice încă un pas.
Şi degeaba le zici muşchilor despre peisaje. Nici frica nu vrea să audă de limite depăşite. Uneori mintea nu poate convinge corpul să se ţină cu mâinile de un cablu, cu spatele rezemat de un perete de stâncă înalt de câţiva metri şi cu picioarele perpendiculare pe peretele din faţă. Şi tot corpul să urce, la 90 de grade, oprind în cele mai stresante poziţii ca să schimbi buclele de siguranţă de pe un cablu, pe altul. Depinde, totuşi, de cât de bine ţi-ai antrenat şi muşchii minţii.
Când am auzit de via ferrata pe Montserrat, am fost prima pe listă. Nimic nu-i chiar aşa de greu când eşti asigurat de două ori. Dar cred că nici o sută de cabluri nu m-ar fi convins să privesc în jos în unele momente. Nu te uita în jos, nu vezi decât cărarea şi carabinele.
Doua filme spaniole premiate
Camino (2008) – E un film bun, dar trist. Genul care te socheaza. E facut dupa o poveste adevarata, a unei fetite crescuta intr-o familie foarte religioasa, din organizatia catolica Opus Dei. La 14 ani, Camino face cancer, iar tot ce abia apuca sa cunoasca despre lume e pus pe pauza. Cu o mama obsedata de control si de rugaciuni, care le-a ordonat viata tuturor celor din familie dupa propriile credinte, ea se straduieste din rasputeri sa isi traiasca ultimele clipe inchinand durerea lui Iisus. La fel ca in povestea reala, mama si sora fetei o incurajeaza sa sufere si sa se bucure ca moare. Acum, Alexia (numele real al personajului) este in proces de canonizare.
Traditii de Craciun de prin straini
Craciunul asta american, cu Mosul care vine pe 25 dimineata, cu beculete si colindatori si cam atat, e valabil doar in filme. Daca ne uitam mai atent la traditiile locale din alte tari, gasim cateva obiceiuri mult mai interesante. Sunt traditii derivate din credinte si istorie locala si unele dintre ele se apropie mai mult de ceea ce inseamna, de fapt, Craciunul.
Cel mai mult imi place o traditie din Polonia. La fel ca noi, se aduna la masa in seara de ajun, numai ca ei pregatesc un loc in plus la masa. Explicatia? Nimeni nu trebuie sa fie singur de Sarbatori, deci acel loc fie ramane liber, fie este ocupat de un vecin sau prieten singur de Craciun.
Polonezii se aseaza la masa de Craciun atunci cand apare prima stea pe cer. Daca e innorat, incep mai devreme. De obicei, toata lumea se roaga sa fie innorat 🙂 In unele familii se spune ca vine Mosul, in altele ca vine Iisus, iar la alti copii vine Ingerasul. Mai sunt si unii norocosi care ii pun la gramada si ii asteapta pe toti cu cadouri sub brad.
Mai raman in Barcelona
Barcelona e cel mai frumos oras din Europa, spun cativa dintre prietenii mei mai plimbareti. Din ce mi-au descris ei inainte sa ajung acolo pentru prima data, imi imaginam orasul ca un furnicar colorat, intr-o atmosfera in care te poti pierde.
Dupa cele 4 zile petrecute acolo, mi-am dat seama ca frumusetea Barcelonei e facuta tocmai din faptul ca te trece, de fapt, printr-o multitudine si diversitate de culori, de oameni, de trairi, experiente si atmosfere in care te pierzi.