MPC. Greu. Poate cel mai greu. Marele Grohotiș. Salomonii mei care alunecă pe pietre. Urcarea abruptă până la refugiul Diana. O cursă cu o istorie de zece ani. Participi doar dacă îți acceptă aplicația. Veterani. Nivel ridicat. Porțiunea de coborâre pe frânghii. Doar o săptămână trecută de la ultima alergare montană. Oboseală adunată, ore lungi la birou, antrenament cam puțin. Și parcă mă dor genunchii. Ce mă fac dacă plouă?
Gândurile astea îmi dădeau emoții înainte de a zecea ediție a Maratonului Piatra Craiului, atât de mari încât mă tot întrebam în ce m-am băgat.
Știam despre MPC că este un maraton al veteranilor, al celor buni. Sunt oameni experimentați, care au participat la toate edițiile, din 2006 încoace. În 2006 eu eram în clasa a XI-a și nu depășisem 1,5 km de alergare nici măcar cu un centimetru.
Când m-a întrebat Monica la Corcova “vii la MPC, nu?”, i-am zis că nu-i de mine. E de “oameni mari”, n-am ce căuta acolo. Nu cumva e foarte greu? “E greu, dar și cel mai frumos”. Și așa a sădit sămânța.
****
MPC e prima cursă la care, pentru a participa, a trebuit să trimit o aplicație. Principala cerință era să fi avut deja o oarecare experiență de alergare montană. Probabil organizatorii s-au gândit că ar scădea drastic numărul participanților la curse montane dacă primul lor trail run ar cuprinde urcarea pe Diana sau coborârile pe frânghii și pe grohotiș.
