Weekendul trecut am inaugurat sezonul de litoral cu o alergare. Am fost la Triatlon Fără Asfalt la Mare, unde socoteala de acasă a fost să merg doar în calitate de asistent din partea publicului și să-mi încurajez prietenul triatlonist. Planul s-a schimbat cu câteva zile înainte de start, mai exact cu 30 de minute înainte de închiderea înscrierilor, când a încolțit ideea – hm, dacă tot mă duc până acolo, de ce să nu particip?
Un status pe Facebook mai târziu, aveam o echipă cum nici n-aș fi visat pentru proba de ștafetă feminin, botezată din motive evidente Last Minute Team.
Față de trucurile tabloide din categoria Cum sa slăbești 5 kile în 30 de minute sau Cum să-ți iei diploma de licență în 20 de secunde, la noi chiar a funcționat. Am făcut echipă cu încă o Carmen, o super alergătoare aflată la primul ei triatlon, care ne-a donat proba de înot pentru ștafetă și cu Cristina la bicicletă, care aleargă de rupe munții în două și pe care o știam mai mult din citite.
Carmen nu înotase niciodată la o competiție în mare, ba mai mult, nu probase niciodată costumul de neopren, Cristina nu se mai urcase de mult pe bicicletă, iar eu, cu gleznele în pioneze, numai de alergat pe nisip nu eram bună. Dar toate trei ne-am înscris for fun, and we had plenty.
Eram atât de happy că am găsit echipă, că nu mai merg doar ca să-l încurajez pe Costi, încât abia a doua zi mi-am dat seama că plătisem 135 lei ca să alerg 6 km. Dar, vorba unui prieten, preferai să dai 90 lei și să alergi 90 km la 7500? Umm, nu. Lăsați așa.
