Mă uitam la genunchiul drept şi îl priveam cum tremură de încordare, fără să-l pot controla. Îl aveam îndoit, sprijinit într-un vârf de adidas pe care îl rugam să nu alunece din scobitura aproape imaginară a stâncii. Asta pentru că celălalt picior sigur ar fi cedat dacă l-aş fi pus să se desprindă de pe cei 3 centimetri pătraţi pe care stătea, doar ca să mă ridice încă un pas.
Şi degeaba le zici muşchilor despre peisaje. Nici frica nu vrea să audă de limite depăşite. Uneori mintea nu poate convinge corpul să se ţină cu mâinile de un cablu, cu spatele rezemat de un perete de stâncă înalt de câţiva metri şi cu picioarele perpendiculare pe peretele din faţă. Şi tot corpul să urce, la 90 de grade, oprind în cele mai stresante poziţii ca să schimbi buclele de siguranţă de pe un cablu, pe altul. Depinde, totuşi, de cât de bine ţi-ai antrenat şi muşchii minţii.
Când am auzit de via ferrata pe Montserrat, am fost prima pe listă. Nimic nu-i chiar aşa de greu când eşti asigurat de două ori. Dar cred că nici o sută de cabluri nu m-ar fi convins să privesc în jos în unele momente. Nu te uita în jos, nu vezi decât cărarea şi carabinele.