Acum, ca s-a terminat, nu ma gandesc decat la lacrimile baiatului aluia de 19 de ani. La disperarea aia strigata cu gura deschisa si ochii rosii, vazand cum, la 50 de metri de tine, altii se fotografiaza fericiti langa cupa ta.
Probabil o sa-si gaseasca in vestiar telefonul cu un mesaj de incurajare lung de la parinti si cateva apeluri pierdute. Probabil s-au uitat amandoi la meci cu sufletul la gura, mandri si emotionati. Probabil taica-su i-a strans mana in dimineata aia si i-a urat succes. Si mi-o imaginez pe prietena lui plangand cu aceeasi ciuda. Acum o sa-i spuna ca e ok, e tanar si are tot timpul. Or sa mai fie meciuri, finale si cupe.
Zilele trecute l-au sunat toti sa-l felicite. Pana si vecinii din cartier cu care se juca in copilarie au spus tuturor ca ala care joaca in finala a batut prima data mingea cu ei. Le-a promis ca va lupta pentru ei, iar acum plange. Era sansa lui. Si voia cu ardoare sa aiba un motiv ca sa spuna un “multumesc” nebun.
Nu cred ca poate exista o asemenea deznadejde in lipsa sperantei aleia de copil, fara frana. Fara credinta incapatanata care-ti zbiara in piept ca vrei si ca poti sa reusesti. Nu, fotbalul nu e un sport care te invata sa pierzi. Dar poate sa te invete cum se doreste cu adevarat victoria.