Cum am alergat primul maraton – povestea, emoțiile și genunchii

Duminica trecută am făcut ceva ce mi s-a părut dintotdeauna cu mult peste limita imposibilului pentru mine: am alergat un maraton. Întreg. 42 de kilometri alergați fără oprire, fără să mă lovesc de zid, fără să leșin și să mor, așa cum eram aproape sigură că se va întâmpla.

Obiectivul meu era să supraviețuiesc. Ok, poate că în visele frumoase alergam fără oprire. Dar rezultatul mi-a depășit așteptările: 4 ore și 32 de minute, adică locul 48 la feminin și 491 per total.

(Rezultatele oficiale Bucharest International Marathon. Timpul de alergare diferă de timpul de finish pentru că am pornit de la coadă, fiind la primul maraton, și am trecut de start cu 5 minute după ce pornise cronometrul).

 Ce m-a apucat cu maratonul?

Am decis să încerc un maraton după doua semimaratoane terminate fara probleme. Deși nu am mai alergat zilnic, ca anul trecut, am fost în formă bună. S-au simțit antrenamentele de la sală, precum și luna de Limitless care mi-a adus mușchi mai mulți și mai tonifiați, mai multă încredere și niște obiceiuri alimentare mai sănătoase.

În perioada de dinainte de maraton am continuat să merg la sală de 2 ori pe săptămână și să alerg câte 10-15 kilometri de 2-3 ori pe săptămână. Cu vreo lună înainte am alergat și pe o distanță mai mare, recordul personal până atunci, 23 km.

Cu două nopți înainte (vineri spre sâmbătă) nu am putut să dorm de emoții. Dar emoții din acelea cu fluturași și coșmaruri. Îmi fusese dor să am emoții așa de mari pentru ceva, dar nu mă așteptam să fie atât grav încât să nu închid un ochi toată noaptea. Mă gândeam că nu sunt suficient de antrenată, că e prima dată când alerg așa de mult și am să alerg singură (prietenul meu, care alerga mereu cu mine, era accidentat), îmi era teamă de celebrul kilometru 30 despre care toată lumea zicea că e de groază, mă gândeam că am mâncat low carb și n-o să mă țină energia și câte și mai câte.

***

Ziua Zero

De dimineață m-am trezit la 7 și i-am urmat sfatul lui Valentin Vasile: am mâncat banane și iaurt grecesc, cu o lingură de unt de arahide. În drum spre Piața Constituției am făcut o oprire pentru cafea – eram eu convinsă că o să-mi dea energie.

Era superb orașul la ora aia – era un aer răcoros, iar pe la treceri de pietoni și de prin scări de blocuri începuseră să iasă oameni în adidași fosforescenți purtând cu ei saci galbeni cu kitul pentru alergare 🙂 Diminețile de dinaintea maratoanelor sunt grozave – Bucureștiul e gol, liniștit și te simți ca într-un flashmob cu alergători.

Pentru un alergator e important să nu fie singur.  Pentru că știam că-mi va fi greu să alerg singură, am sunat-o pe sora mea cu o seară înainte și am făcut un plan – avea să mă aștepte lângă Stadionul Național și să vină cu mine pe tot restul traseului, pe bicicletă. A fost cea mai bună idee din lume și din istoria ideilor. Practic, am stat amândouă la o bârfa duminicală de patru ore, cât timp am alergat. Datorită ei mi-a fost de o sută de ori mai simplu să alerg.

Multă lume m-a întrebat cum pot vorbi când alerg, așa că simt nevoia să clarific asta. La alergările lungi, faptul că poți avea o conversație înseamnă două lucruri: că ești suficient de antrenat și că ritmul tău e suficient de relaxat încât să-l poți menține câteva ore. Din punctul meu de vedere, dacă nu bifezi astea două condiții, e mai bine să nu te arunci la distanțe lungi. Rezultatele oficiale au măsurat și tempo-ul, iar în cazul meu a fost foarte constant – am alergat cu 6’20” – 6’30” pe kilometru tot maratonul.

 

***

Povestea kilometrilor

“La naiba, iar m-au pus ăștia la coada cozilor la start. Abia aștept să pornim, ca să mă încălzesc. Ia uite-i pe Andrei Roșca și Raluca! Perfect, am pe cine să parazitez pentru conversație câțiva kilometri”.

Primii kilometri au fost de încălzire, planificare și curiozități. Discuția cu Andrei și Raluca a ajuns inevitabil pe la “maratoniști vegetarieni” (suntem toți trei), “oare ce se întâmplă la kilometrul 30”, “ce facem dacă ne apucă foamea când alergăm”, “medici sportivi care vindecă dureri de genunchi” etc. Am făcut opriri la toate corturile cu apă și o dată m-am nimerit la coadă la toaletă cu pacer-ul pentru 4 ore și 30 min, deci măcar teoretic aveam un reper de timp.

Pe la kilometrul 20 mă simțeam încălzită și îmi găsisem acel ritm pe care simțeam că-l pot menține toată ziua. Urcasem panta de pe Calea Victoriei fără probleme, băteam palma cu doamnele de vârsta a 3-a ieșite la galerie și aplaudam africanii care deja se întorceau la finish 🙂

La kilometrul 21 am trecut de finish (maratonul a însemnat să facem de două ori traseul de semimaraton) cu gândul că semimaratoniștii se duc la bere, pe când eu mai am încă pe-atât.

La kilometrul 23 am avut o mică victorie, când mi-am depășit recordul de distanță și mi-am dat seama că sunt ok și pot să alerg mai departe.

La kilometrul 30, celebrul kilometru 30, temutul kilometru 30…nu s-a întâmplat nimic. Nici zid, nici dureri de genunchi, nici crampe musculare. Vremea era perfectă, era o zi minunată de toamnă și oricât am încercat, n-am găsit nicio problemă la orizont.

Pe la kilometrul 36 au început durerile de genunchi și de glezne, iar apoi au urcat către șolduri. Deja mă mișcam mai greu și fiecare pas devenise dureros. Pășeam nenatural, ca să amortizez impactul. Cu toate astea, am păstrat ritmul.

La kilometrul 38, deja mi se părea că alerg prea încet, că trec cam rar bornele kilometrice. A doua urcare pe Calea Victoriei a fost cu dureri și atunci mi-am dat seama că despre asta e vorba: nu respirația te scoate din maraton – e antrenabilă – ci faptul că te dor articulațiile de nu mai poți, deși altfel ai fi capabil să mai alergi.

Ei bine, când m-am văzut pe ultimul kilometru, am băgat sprint. Sau cel puțin așa mi se părea mie, că alături probabil mă depășea un melc. Cu cât mă apropiam de finish, cu atât mă emoționam din nou, mai tare. Nu-mi venea să cred.

Îmi dorisem asta, construisem suficiente argumente pentru care ar fi trebuit să reușesc, dar nu-mi venea să cred. Și singurul meu gând era “de ce nu-s toate lucrurile în viață la fel de simple ca un maraton”? Sau poate că sunt, dar avem nevoie să alergăm mult peste limite ca să ne dăm seama. Mulți prieteni m-au felicitat după și mi-au zis că erau convinși că am să reușesc. Eu nu eram convinsă. Iar asta dovedește încă o dată că, de prea multe ori, au alții mai mare încredere în nioi decât avem noi înșine.

Dar gata cu poezia. E clar că toată viața e un maraton, însă cu mai multe toalete pe traseu. 🙂

***

Ca observație, mi s-a părut că anul ăsta au fost mult mai puțini participanți și mai ales mult mai puțini oameni ieșiți să susțină alergătorii. O fi fost frigul de dimineață, lenea de duminică, supărarea pe trafic, pe politicieni, nu știu. Cert e că mai avem mult până la solidaritatea și atmosfera pe care le-am văzut la maratoanele din Roma și Amsterdam. Enorm.

Acum sunt bine, mersi de întrebare. Au fost două zile în care mi-a fost groază de fiecare dată când am coborât scările, dar acum sunt ca nouă. Deja mă gândesc la următoarele provocări – un maraton montan și unul internațional. Dar nu la Boston, ăla e un alt univers unde cele 4 ore și jumătate până la finish mă plasează exact în categoria doamnelor de 65-69 de ani.

Mulțumesc tuturor pentru susținere, încredere, sfaturi, donații către WWF, aplauze, pahare cu apă, felicitări, telefoane și toată energia molipsitoare. Au contat foarte mult.